Răzvan Papasima
În zona Bran-Moieciu, Stăpânul de munte este denumirea dată persoanei care adună toate oile și vacile din sat și care merge cu ele în munte pe perioada verii (vărat), având astfel în grijă mare parte din avuția comunității. În schimbul acestui serviciu, stăpânul de munte este plătit cu o sumă de bani de către proprietari ”pe cap de animal”, iar la rândul său stăpânul îi plătește pe aceștia în produse (brânză, urdă, unt), după ce măsoară laptele.
Originea acestei instituții este mai puțin cunoscută, ceea ce se știe este că obștea satului era cea care avea puterea alegerii stăpânului de munte, în urma unui proces care amintește de democrația directă și de vechi forme de asociere și guvernare a bunurilor comune. Ca persoană aleasă pentru a purta răspunderea stânii, stăpânul de munte avea libertatea de a-și negocia propria plată, în natură sau bani, și de a tocmi ciobani pentru organizarea întregii activități pentru o perioadă de aproximativ jumătate de an (Prahoveanu, 50:1998).
În timpul perioadei comuniste, Stăpânul de munte avea un contract ferm cu statul, de la care lua în arendă muntele și căruia îi preda contra-cost o parte din produse, dar avea și avantajul de a asigura la Agenția de asigurări a Statului (ADAS) animalele.
În 1960, Ion Pucheanu, din Sohodol, a devenit stăpân de munte, fiind ales de popor, după cum îi place să spună: ”Adunare Generală cu mâna sus”.
”Îi dădeam la cetățean 4 kile de brânză, unu de urdă, 100 de grame de unt de oaie, le luam la 1 mai și le răvășeam la 1 octombrie. Eu aveam contract cu statul și dădeam la ICIL pe vremea aia 2 kile de brânză de burduf sau 3 de telemea, pe cap de oaie. Aveam 500 de oi, dădeam 1000 de kile de brânză la stat. Statul plătea în bani contravaloarea, preț ca lumea pe vremea aia”, povestește Ion Pucheanu.
Cu toate că în zona Bran-Moieciu, nu a existat colectivizare, procesul restiturii proprietăților a atins și acest spațiul, iar în urma retrocedărilor au apărut noi stăpâni de munte după ce au intrat în posesia unor munți sau părți din munte. Totuși, arenda este cea mai răspândită formă de organizare a proprietății, iar desemnarea stăpânului de munte se face prin licitație de către primăriile care au în administrare pășunile. Practica arendei muntelui are rădăcini în secolul XVII, când din lipsa spațiului destinat păstoritului stăpânii închiriau munți în Țara Românescă, unde economia satelor se concentra mai mult pe valorificarea potențialului agricol (Prahoveanu:1998).
”Se face… licitează, care dau mai mult la primărie pentru arendă, ăla se numește Stăpân de munte. Apoi strânge oile și merge cu ele la munte. Pe timpul lui Ceaușescu era mai puternic, acum sunt unii care au luat ei, prin ce mijloace, ortodoxe, neortodoxe, au cumpărat ei munții”, explică Viorel Zăbavă din Poarta.
Relațiile dintre localnicii proprietari de animale și stăpânii de munte nu sunt lipsite de tensiuni, iar acestea au ca origine poziția de putere pe care ultimii o au în raport cu primii. Stăpânii de munte pot hotărâ atât numărul animalelor pe care le pot lua la vărat, cantitatea de produse pe care proprietarii o pot obține, cât și ”grija față de animale” pe care sunt dispuși să o investească. Din acest motiv, în relația cu stăpânul de munte, în unele cazuri, localnicilor nu le rămâne decât să accepte condițiile puse de acesta sau să mute animalele la un alt stăpân în speranța că va primi mai multe produse sau animalele sale vor avea parte de un tratament mai bun. Vocile unor localnici din Moieciu de Sus ilustrează perfect aceste tensiuni:
”Stăpânul de munte hotărăște câte animale ia. Normal, înainte stabilea primăria. În muntele ăsta atâtea hectare e, atâtea capete de vaci trebuie să ai. Se făcea controale, să vadă dacă are mai multe, ca să-și însușească banii stăpânul de munte. Acu nu mai e. Stăpânul de munte ia animale. Câte? Nu știu, câte vrea. Nici câte vrea, că nu poate să bage nici prea multe. Că n-are teren, n-are ce mânca. Apăi se iau oamenii de el, care au vite la munte, le aduce slabe, îți dai seama. Înainte era și altă lume, altfel”, (T. H., Moieciu de Sus)
”Ciobanii nu ține cu tine, ține tot cu stăpânul. Că ține cioara cu aninul. Nu o să ție cu tine. Tot cu stăpânul ține. Aici e câștigul lor. Te fentează la măsura laptelui. Aia e. chiar zicea unul odată: dacă două țâțe e ale mele, de la vacă, și două țâțe e ale tale. Adică jumătate din lapte îi revine lui, stăpânului. Îți dai seama. Câștigă…, că altfel nu le-ar conveni să ia munți, dacă n-ar câștiga. Plus d-asta, au luat subvenția. Înainte nu era nicio subvenție. Dar acuma se dă subvenție. Îți dai seama că… Ia peste 200, 300 de milioane dacă nu mai mult. Ia și un miliard pe o vară. Câștigă de se plictisește de bani. Dar chiar dacă are, tot ar mai lua, tot să te păcălească. Tot să te păcălească” (T.H., Moieciu de Sus)
”Stăpânul ar trebui să-și asigure teren cât să ia toate animalele satului. Dar el e șmecher. Ia de la tine două, și de la ăla, și de la ăla, aduce oi și animale din ale părți. Am avut conflict cu moțăitul ăsta de aici de sus”(M. G, Peștera).
Stăpânul de munte poartă în continuare răspunderea pentru animalele avute în grijă, iar în cazul în care există pierderi, acestea sunt suportate de el, plătind prețul anumalului către proprietar.
”Aici sunt vreo 4-5 stăpâni. Stăpânii te vede bine dacă ești mulțumit de valoarea lui și dacă îți convine prețul lui, adică cum îți vărează animalul. Se mai întâmplă câte o nenorocire, ți se strică un animal pe acoloșa, trebuie să umbli pe la veterinar… Noi le ducem și ei le primesc, dar trebuie vorbit cu 2-3 luni înainte că au un efectiv limitat, pentru că nu are teren… conform capacității. El închiriază terenul de la primăria Râșnov. Se întâmpla când îmi dădea oaia stricată, așa sfârtecată, și apoi nu mai dădeam bani. Îmi dădea oaia stricată și noroc bun. Dacă nu ți-o mai dă deloc, o plătește el. Dacă e mâncată de lup o plătește el. Nu-l mai plătești tu de vărat, plătește el. Neglijență, se plătește”, povestește Tudor Cheroiu din Sohodol.
Fost stăpân de munte, Ion Puchianu, acum în vârstă de 82 de ani, povestește cu mândrie, despre perioada în care străbătea munții în fruntea turmelor, dar simte că lucrurile s-au schimbat și vede un viitor plin de incertitudini pentru oierit. ”Acum e tot peste cap… Cât or mai da ăștia subvenție va mai fi, cum a încetat subvenția stârpește parcul. Am fost 23 de ani stăpân de munte. Acum s-a făcut mocan și care n-au avut oaie niciodată. D-aia, vai de lume, și de brânză, și de animal…”, spune Ion Pucheanu.