Țesutul

Roxana Cuciumeanu

Țesăturile de interior sunt piese lucrate din fibre textile cu un rol decorativ important. Constituie o categorie de obiecte destinate spațiului interior domestic și au o înaltă funcție estetică ce rezultă din modul de armonizare a principalelor elemente care definesc acest tip de obiect și instrumentalizarea sa: natura materialelor din care sunt confecționate, forma acestora, maniera de aranjare în spațiul locuinței (pe pereți, pe diferite obiecte de mobilier) și, nu în ultimul rând,  cromatica.

La origine, utilizarea țesăturilor în aranjarea locuinței avea un caracter practic și eficient, acestea asigurând păstrarea căldurii în încăperi. Ulterior, odată cu modernizarea condițiilor de locuire, funcția de bază a acestora s-a redefinit, ajungând să manifeste predominant o funcție estetică, asigurând dimensiunea decorativă a interiorului domestic.

Practica tradițională a țesutului este strâns legată de ocupații și practici locale, cum sunt creșterea animalelor și cultivarea plantelor textile, prin care se asigură materia primă necesară pentru confecționarea țesăturilor. Meșteșugul țesutului s-a practicat inițial pentru satisfacerea nevoilor de uz gospodăresc, apoi pentru comercializare. Este prin definiție o ocupație casnică și feminină. În funcție de materialele utilizate pentru confecționarea lor, țesăturile de interior se împart în două categorii: țesături din fibră de natură animală (lâna) și țesături din fibre de natură vegetală (cânepa, bumbacul, inul).

Eugenia Tătaru din Șimon este printre ultimele localnice care cunoaște și practică încă acest meșteșug. A urmat studiile Școlii Profesionale Textile „Partizanul Roșu” din Brașov și este specializată în țesături de interior: cuverturi, straie, ștergare, șervete, toate destinate decorării spațiului interior al locuinței țărănești. Învățarea acestui meșteșug a început de la o vârstă fragedă. Fiind copil, o ajuta pe mama sa la țesut, aceasta lucrând mai ales pături, preșuri și cuverturi. Așa a învățat majoritatea activităților specifice acestei practici: „Făceam straie din ăstea, ne aducea… care vroia să facă câte un strai ne aducea la mama, aducea lână, noi cu copiii scărmănam tot lațul ăsta de lână țurcană, pe urmă mama îl pieptăna și îl îndruga. Restul ce rămânea mai moale îl duceam la…, e o mașină de lână unde se făcea caier și pe urmă îndrugam. Și mama mea a murit și am rămas eu cu multă lână pe aici și am urmat țesutul straielor, din ăstea. […] Am țesut preșuri cu mama când eram mici, tăiam rămășițe de la cămăși, de la bluze, de la strămpișori, de la pijamale, tăiam cu forfecuța și țeseam preșulețe”. Războiul de țesut folosit în gospodărie pe vremea copilăriei era unul vechi, construcția lui datând din 1850. Principalele materii prime folosite pentru confecționarea țesăturilor de interior sunt firele de lână și firele de bumbac.

Straiele sunt țesături groase de lână, folosite ca așternuturi pe pat și pentru învelit. Sunt țesături rare din lână „îndrugată”, groasă și puțin răsucită. Prelucrarea lânii urmează mai multe etape, descrise detaliat de Eugenia Tătaru: „Tundea oile, le spălau lâna, și pe urmă se usca și pe urmă începeam și scoteam lațul acela la lână. Primul lucru, ăla, scoteam lațul și ce rămânea din lațul ăla… așa manual, cum era oaia mare tunsă, lâna pe oaie, noi scoteam firicel de firicel tot părul ăsta, c-așa-i lâna țurcană, știți, pe urmă se piaptănă cu pieptănei de fier […] și-l pieptănam bine așa, deci era numai ca niște cuie lungi și mai multe, era pe două-trei rânduri și trăgeam de fir… era muncă, să știți! […] Și se face lâna pregătită pentru bătaie și restul ce rămânea, rămânea un știm, îi zicem noi, ce e mai moale… se face la mașină, se face caier și se îndrugă pentru urzeală. Deci urzeala e mai subțire ca bătaia. Bătaia e numai lațul de la lâna țurcană, deci numai firul ăla mai aspru. Pe urmă se urzește, e o urzitoare din lemn mare… pe urzitoare se urzește firele de urzeală și pe urmă se năvădesc, adică se pun pe sul. Deci îmi trebuie două persoane ca să mă ajute, deci se pune toată urzeala pe sul, apoi se năvădesc, adică dai firele prin ițe… Războiul* se compune din ițe, spată și batalele în care bagi… și o persoană dă firul de urzeală, eu îl trec prin iț, și pe urmă prin spată și pe urmă se leagă la gură și începem să țesem, deci se leagă toate firele într-un sul, în față… și pe urmă pun întinzător, tindeică, adică la sul e o găurică și cu asta răsucești, cât țeși, înfășori pe sul… […] Noi după ce le țeseam, le duceam la Rucăr, sus la… acolo se prelucrează, deci acolo le bagă la căldură, erau țesute mai răruț așa, așa se țes ele, și acolo în apă fierbinte, la căldură se strânge ca un pulover când l-ai băgat la mașina de spălat, se bătătorește așa…”.

O altă componentă a procesului de confecționare a țesăturilor este operația de vopsire a lânii. Procedeele utilizate variază în timp. S-a trecut de la utilizarea produselor de natură vegetală (frunze și flori ale anumitor plante) la utilizarea unor substanțe obținute prin sinteză chimică (coloranți). Foile de ceapă, frunzele de nuc, rădăcinile de sfeclă roșie erau principalele ingrediente naturale folosite în trecut pentru vopsirea lânii. Acestea au fost înlocuite treptat cu vopsele chimice. Colorantul textil Gallus a devenit o alternativă populară și eficientă în materie de vopsire a lânii: „Lâna noi o vopsim acuma cu Gallus. O să vă arăt o cameră unde am covor de 20 de ani și o cergă… de 200, nu de 20, zic aiurea. De 200 de ani. Cerga aia o să fie… a primit-o deci bunica mea de la străbunica. Străbunica la rândul ei și ea… că am făcut o dată când trăia biata mămica, Dumnezeu să o odihnească, socoteala, și zicem „Tu Rodica, se apropie de 200 de ani”. Și eu le-am păstrat. Și vopsea natural, de exemplu cu coajă de nuc. Vopsea cu foi de ceapă. Roșul îl făcea cu foi de ceapă. [Din frunzele de nuc] Păi știți cum, maro ieșea. Un maro închis. Dar ca să iasă galben punea și un pic de verde. Atunci punea Gallus. […] Mai făcea un bej, dar să știți că nu-mi amintesc din ce-l făcea. […] Păi să știți că foile de ceapă le fierbeau. Și știți cu ce mai făcea? Că mi-am adus aminte, cu sfeclă roșie… Cu rădăcina. O punea la fiert și în apa aia, după ce fierbea sfecla sau foaia de ceapă, o lua și o strecura separat apa de ceapă sau de sfeclă și pe urmă o punea la fiert și băga lâna acolo”. (Rodica Folea, Peștera)

Procedeul de vopsire a lânii cu coloranți chimici include mai multe etape: „Speli lâna, o clătești bine, deci firele de lână. Poți să vopsești și lâna după ce ai spălat-o de la oaie. O vopsești și o duci așa vopsită la dărac. Ai atunci… ți-o face, numa ți-o prelucrează. Și îți iese culoarea respectivă. Daca nu, iei fir de lână alb și ăla îl vopsea. Puneam un cazan cu apă, dădea apa în clocot. Eu vă spun de Gallus, că eu n-am vopsit cu foi de ceapă. Eu vă spun ce făceam cu vopseală de-asta de magazin. Deci încălzeam apa, când dădea în clocot apa, luam vopseaua și o făceam cu un pic de oțet ca să nu se scurgă. O frecam un pic cu oțet și pe urmă o turnam acolo. Doi pumni de sare. Și după aia luam și puneam firele de lână. Le suceam, le lăsam așa vreo 20, o juma de oră în apa aia și clocotea și pe urmă le scoteam la uscat. Dădeam cazanul jos de pe foc și o puneam la uscat. O luai, o făceai ghem și spor la treabă! Care cum aveam…” (Rodica Folea, Peștera)

Durata de confecționare a unui strai sau a unei cuverturi variază între o săptămână și două săptămâni, în funcție de timpul alocat zilnic activității. Straiele sunt ornamentate cu dungi de diferite dimensiuni și cu motive alese. Uneori au un decor geometric romboidal, în variate policromii. Specific zonei Bran este și țeserea straielor într-o singură culoare: roșu sau portocaliu. Pe lângă straie, Eugenia Tătaru obișnuia să țeasă și șervete, țesătură cu caracter decorativ și/sau ceremonial: „Șervete…, avea urzeala simplă, avea fire de bumbac de mai multe culori și ieșeau niște șervete foarte frumoase”.

Eugenia Tătaru mărturisește că astăzi nu mai practică țesutul acasă, motivând, pe de o parte, lipsa timpului necesar desfășurării activităților ample presupuse de acest meșteșug, pe de altă parte, incertitudinea legată de preocuparea și interesul generației tinere (copii, nepoți) față de utilitatea unor astfel de produse. Cu toate acestea, nu a încetat să practice acest meșteșug, doar că natura contextului în care îl practică s-a schimbat. Practica țesutului este astăzi semnificativ redefinită din punct de vedere al utilității sale practice și simbolice, fiind integrată mai degrabă strategiilor de comodificare a tradițiilor în contextul pieței turistice în zonă. Eugenia Tătaru obișnuiește să meargă o dată sau de două ori pe săptămână la o unitate turistică din Bran unde este instalat un război de țesut la care „performează” în prezența grupurilor de turiști sau a grupurilor organizate de copii veniți din diferite localități ale țării. Războiul de țesut s-a mutat din gospodăria individuală în vila turistică, din spațiul privat în spațiul public (sau semipublic), iar practica țesutului are mai degrabă un caracter demonstrativ, fiind instrumentalizată în construcția memoriei culturale a unui meșteșug care nu mai constituie de mult un mod de viață.

Pe de o parte există o fluidizare a semnificațiilor asociate acestui meșteșug, în contextul modernizării condițiilor de viață și creșterii dimensiunii simbolice a acestui element de cultură meșteșugărească, pe de altă parte asistăm la o redefinire a valorii sociale a produselor acestei culturi, ceea ce indică o dinamică interesantă a percepției asupra acestui tip de patrimoniu. Discursul despre practică și produsele ei (discurs exterior comunității de practică) generează contextul în care se redefinește social importanța acestui element de identitate culturală locală și impune standardul de valorizare chiar la nivel intracomunitar, legitimând ceea ce merită (din nou) a fi apreciat, admirat și conservat de chiar producătorii și/sau deținătorii acestei categorii de obiecte. La baza acestei revalorizări se află de cele mai multe ori o raționalitate de tip economic. Povestea Rodicăi Folea din Peștera este relevantă și semnificativă pentru această dinamică: „Să vă spun o poveste. Când eu am venit aicea, soacra mea țesea, ea așa a zis: „Eu așa mi-am ținut copiii”. A avut șapte copii și cinci i-a dat la școală și a făcut facultate. Și, zice, numai cu banii cu care țesea. Eu aveam 19 ani atuncea, ascultam și eu pe biata mama, nu-mi zicea nimic. Am zugrăvit toată casa și am plecat la servici. Când mă întorc, soacră-mea seara pusese un covor pe perete. Ce m-am necăjit când am văzut, păi eu am zugravit, am… nu știu ce. No, a doua zi rea am fost, recunosc acum, da’ atunci nu mi s-a părut că am fost așa de rea. Am luat covorul de pe perete. Vine biata cumnată-mea, una dintre fetele lu soacră-mea, a venit la o lună, la două, eu știu la cât a venit acasă, și putea să-mi zică: „Măi fată, ce-ai venit, e casa lui mama, să faci tu ordine?” A zis: „Mă Rodico, lasă drăguța să-și poarte așa cum vrea ea, că n-o mai trăi mult, și pe urmă îți faci tu cum vrei”. Sunt ani de-atunci, dacă mă credeți, n-am uitat. Poate dacă mă certa și îmi zicea, uitam. Da’ așa de frumos a vorbit. Ei… au trecut ani, eu totuși n-am aruncat covoarele. Le-am mai păstrat în pungi de nylon, le mai scoteam la aer, că lâna asta e foarte… se bagă moliile în ea. Și, măi dragii mei, îmi vine rândul mie să pun un covor pe perete. Băieții mei: „Doamne ferește, mama! Acuma, păi ai pus rigips, ai zugrăvit…” Ați văzut cum se întamplă, cu ce monedă? Da’ pe urmă au înțeles și ei, mai vin turiști, foarte mult apreciază chestiile astea. Și ei, pentru că nu mai puteam acum singură să îl pun, și ei m-au ajutat și l-am pus”.

*Războiul de țesut orizontal este compus din următoarele elemente: „picioarele” dinainte și dinapoi, unite prin cele două tălpi ale războiului; pe picioarele din spate se sprijină „sulul dinapoi”, pe care se înfășoară urzeala, iar pe picioarele din față stă sulul pe care se află materialul țesut. Între cele două suluri sunt așezate o vergea orizontală, spata, ițele și scripeții. Paralel cu cele două tălpi ale războiului se găsesc „iepele”, pedale cu care se ridică sau se lasă în jos ițele. Un alt element din alcătuirea războiului de țesut este „tindeica”, o uneală de lemn care servește pentru a ține pânza întinsă și a păstra aceeași lățime în timp ce se țese la război. Operațiile premergătoare țesutului sunt: urzitul, învelitul sulului, „facerea ițelor”, neveditul prin ițe și prin spată. Urzitul este o operație premergătoare năvăditului și țesutului și presupune așezarea urzelii în război – trecerea firului de pe sul pe urzitoare, de unde se întinde apoi pe război. Urzeala este elementul de bază care formează structura țesăturii, realizată din fire paralele pe toată lungimea materialului. Executarea sau „facerea ițelor” (ochiuri din „ață”, fir tors din „păr”) este o operație anterioară neveditului și este efectuată de câte două femei. Ițele sunt montate pe două vergele rotunde din lemn cu ajutorul unei scânduri. Paralel cu scândura se așează o ”andrea”, adică un ac mare de cusut prin care s-a trecut un fir de ață.  Ața se fixează la un capăt al scândurii, apoi se trece prin ac și se întinde perfect până la celălalt capăt. Cu firul de „ață” se fac câteva ochiuri pe lângă andrea, apoi se trece prin fața scândurii, se înconjoară prin spate și se fac alte două ochiuri pe andrea. Pe măsură ce se lucrează, ochiurile înaintează pe fir și eliberează andreaua. Ițele sunt făcute din două rânduri de ochiuri. Sistemul de ornamentare a țesăturilor se numește năvădit (sau nevedit) și se execută pentru un număr mare de ițe (până la 32 de ițe). Este o operație premergătoare țesutului. Năvăditul se realizează prin organizarea firelor de urzeală cu ajutorul urzitorului și cu acela al ițelor în timpul introducerii urzelii în războiul de țesut. Ornamentul se formează prin călcarea pe pedalele războiului care manevrează ițele, formând modelul. Suveica trece prin rostul deschis, purtând firul de băteală. Ornamentul format din firele urzelii apare omogen, distribuit egal pe suprafața țesăturii. Țesutul este cea mai importantă dintre toate operațiile. Cu ajutorul ei se obțin țesăturile prin încrucișarea a două sisteme de fire, verticale și orizontale. Țesutul constă în introducerea firelor de bătătură printre cele de urzeală cu mâna sau cu suveica, în funcție de model.

Documentare bibliografică:

Georgeta Stoica, Olivia Moraru, Zona etnografică Bran, Editura Sport-Turism, București, 1981.

Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Dicționar de artă populară, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Interior fabrics are pieces made of textile fibers with an important decorative role. It is a category of objects designed for domestic interior space and has a high aesthetic function resulting from the way of harmonizing the main elements that define this type of object and its instrumentalization: the nature of the materials from which they are made, their form, the way of arrangement in the space of the house (on the walls, on different pieces of furniture) and, last but not least, the chromatics.

Originally, the use of fabrics in the arrangement of the house had a practical and efficient character, ensuring the keeping of the heat in the rooms. Subsequently, with the modernization of the living conditions, their basic function was redefined, reaching predominantly an aesthetic function, ensuring the decorative dimension of the domestic interior.

The traditional practice of weaving is closely related to local occupations and practices such as animal husbandry and cultivation of textile plants, providing the raw material needed to make fabrics. The weaving craft was initially practiced to meet the needs related to household use, then for marketing. It is by definition a domestic and feminine occupation. Depending on the materials used to make them, iterior fabrics are divided into two categories: fabrics of animal fiber (wool) and fabrics of vegetable fibers (hemp, cotton, flax).

Eugenia Tătaru from Sohodol is among the last locals to know and practice this craft yet. She attended “Partizanul Roșu” Textile School in Braşov and specialized in interior fabrics such as blankets, towels, bedspreads, all designed to decorate the interior space of the peasant house. Learning this craft started from an early age. As a child, she helped her mother to weave, and she mostly works with blankets, mats and bedspreads. This is how he learned most of the activities specific to this practice: “We made bedspreads like these, they brought us… who wanted to make a bedspread, brought to us, to my mother, brought wool, we and the children were trimming all that wool, then my mother combed and drew the wool. The rest that was softer we took it to the… was a wool machine where a fleece was made and then we drew the wool. And my mother died, and I remained with a lot of wool around here, and I followed the weaving of bedspreads, of these. […] We woved mats with my mother when we were young, we cut off the remains from shirts, from blouses, from tights, from pajamas, we cut with a little scissors and we wove mats”. The loom used in the household during childhood was an old one, its construction dated back to 1850. The main raw materials used to make the interior fabrics are woolen yarns and cotton yarns.

Bedstreads are thick wool fabrics, used as sheets and for warpping. They are rare fabrics of “drawn-in”, thick and slightly twisted wool. The wool processing follows several stages, described in detail by Eugenia Tătaru: “They cut the sheep, wash the wool, and then dry it up, and then start and take off that wool sling. The first thing, we took off the sling and what was left of that sling… manually, just as the big sheep was shorn, the wool on the sheep, we were pulling out all this hair, so that’s the wool, you know, then they are combed with little iron combs […] and comb it well, so there were like long nails and more, it was on two or three rows and I was drawing-in the yarn… It was work, you know! […] And the wool was made ready for the beating and the remains, ”știm”, we call it, what is softer… it is done at the machine, it is made sling and it is drown-in for the warp. So the warp is thinner than trimming. The trim is just the sling from the wool, so only the rough yarn. Then it is warpped… there is a big wooden warp… on the warp you warp the yarns and then comes the drawing-in, that is, you put the yarns on the roller. So I need two persons to help me, so you put the whole warp on the roll, then they are drawn-in, that is, you pass the yarns trhourgh warps… The loom weaver* includes warps, heddles, and the beaters where you put in… and a person gives the yarn of warp, I pass it through the warp, and then through the heddle and then bind to the mouth and we begin to weave, so all the yarns are bound in a roller, in the front… and then I put tindeică, that is to say, it is a little hole at the roller and you twist with it, when you weave, you wrap on the roller… […] We, after we had woven them, we went to Rucăr, up to… there they are processed, so they put them to heat, they were woven more rarely, this is how they are woven, and there in hot water, at heat they tightens like a sweater when you put it at the washing machine, it tightens like that… ”

Another component of the fabrication process is wool dyeing. The processes used vary over time. It has been passed from the use of plant products (leaves and flowers of certain plants) to the use of chemical synthesis substances (dyes). Onion leaves, walnut leaves, red beet roots were the main natural ingredients used in the past for dyeing wool. These were gradually replaced with chemical paints. The textile dye ”Gallus” has become a popular and effective alternative to wool dyeing: “We’re painting now with Gallus. I’ll show you a room where I have a 20-year-old carpet and a counterpane… of 200, not 20, I say wrong. Of 200 years. That counterpane is going to be… so my Grandma received it from my grand-grandmother. My grand-grandmother in turn, her too… that once, when my poor mother lived, God rest her, we made a calculation and say, “You, Rodica, it will reach 200 years.” And I kept them. And they used natural paint, for example with walnut shell. They paint with onion sheets. Red was made with onion sheets. [From the walnut leaves] Well, you know, it got brown. A dark brown. But to get yellow they put a little green. Then they put Gallus. […] They also made a beige, but I do not remember how they were doing it. […] Well, the onion sheets were boiled. And do you know what they were making with? That I remembered, with red beet… With its root. They put it to boil and in that water, after boiling the beet or the onion sheet, they took it and separated the water from the onion or beet root, and then put it to boil and put the wool in there”. (Rodica Folea, Peștera)

The process of dyeing wool with chemical dyes includes several steps: “Wash the wool, rinse it well, I mean the wool yarns. You can also dye the wool after you wash it, from the sheep. You dye it and you get it dyed to the comb. You then have… they do it to you, they only processes it. And the respective color is got. If not, you get white wool yarn and that was dyed. I was putting a boiler in water, the water got boiled. I tell you about Gallus, I did not dye with onion sheets. I’m telling you what I was doing with that dye from the shop. So I heat the water, when the water was hot, I took the paint and made it with a little vinegar so it would not drain. I rub it a little with vinegar and then we pour it there. Two fists of salt. And then we took and put the wool yarns. I twisted them, leaving them for about half an hour in that water and it boiled, and then I took them out to dry. I put the boiler down from the fire and put the wool to dry. You took it, you made it clew and good luck with it! Each ona as we had…”(Rodica Folea, Peștera)

The time necessary to make a blanket or a counterpane varies from one week to two weeks, depending on the amount of time spend daily. The blankets are ornamented with stripes of various sizes and with chosen motifs. Sometimes they have a rhomboidal geometric decoration in various polychromies. Specific to the Bran area is also the weaving of blankets in one color: red or orange. Besides blankets, Eugenia Tătaru used to weave napkins, decorative and/or ceremonial fabrics: “Napkins… had simple warp, had cotton yarns of many colors, and were some very beautiful napkins.”

Eugenia Tătaru says that today she does not practice the weaving at home, motivating the lack of time for the extensive activities of this craft and uncertainty related to the preoccupation and interest of the young generation (children, grandchildren) about the usefulness of such products. However, she did not cease to practice this craft, except that the nature of the context in which she practices it has changed. The practice of weave is today significantly redefined from the point of view of its practical and symbolic utility, being integrated within strategies of commodification of traditions in the context of the tourism market in the area. Eugenia Tătaru uses to go once or twice a week to a tourist unit in Bran where a weaving loom is being installed and to ”perform” in the presence of groups of tourists or groups of children coming from different localities of the country. The weaving loom moved from the individual household to the tourist villa, from the private space to the public space (or semipublic), and the practice of weaving has a rather demonstrative character, being instrumental in constructing the cultural memory of a craft which is no longer a way of life.

On the one hand there is a fluidization of the meanings associated with this craft in the context of the modernization of the living conditions and the increase of the symbolic dimension of this craft, on the other hand we are witnessing a redefinition of the social value of the products of this culture, an interesting dynamic of perception of this type of heritage. The discourse on practice and its products (discourse external to the community of practice) generates the context in which the importance of this element of local cultural identity is socially redefined and imposes the standard of valorisation at intra-community level, legitimizing what is worth (again) to be appreciated, admired and preserved by the producers and/or holders of this category of objects themselves. The basis for this revaluation is often an economic rationality. The story of Rodica Folea from Peștera is relevant and significant for this dynamic: “Let me tell you a story. When I came here, my mother-in-law, she said, “So I kept my children.” She had seven children and five send them to school and they went to college. And, she says, only with the money from the weaving. I was 19 years old, listening to my poor mother, she was saying nothing to me. I painted the whole house and went to work. When I returned, my mother-in-law had put a carpet on the wall in the evening. What I was worried about when I saw, I did paint, I… I do not know what. Well, the next day I was bad, I admit now, yeah, then I did not think I was that bad. I took the carpet from the wall. My beloved sister-in-low came, one of my mother-in-low’s daughters, after one month, or two, how I know when she came home, and she could say, “My girl, what have you come here, it is my Mom’s home, and do you make order?” She said,”Rodico, let the dear her have to wear as she wants, she will not live much longer, and then you do what you want”. It’s been years since then, if you believe me, I have not forgotten. Maybe if she argued and told me, I would have forgotten. Yeah, that nice she talked to me. Eh… years passed, I did not throw the carpets. I kept them in nylon bags, I got them out to the air, that this wool is very… the moths get into it. And, my dear ones, it is my turn to put a carpet on the wall. My boys: “God forbid, mother! Now, that you put plasterboards, you painted…” Have you seen how things happen, with what coin? Yes, and then they understood, tourists are coming over, they very much appreciate this stuff. And they, because I could not put it alone, and they helped me and put it”.

Bibliography:

Georgeta Stoica, Olivia Moraru, Bran Ethnographic Area, Sport-Turism Publishing House, Bucharest, 1981.

Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Dictionary of Folk Art, Encyclopedia Publishing House, Bucharest, 1997.