Șezătoarea

Roxana Cuciumeanu

Șezătoarea, una dintre instituțiile sociale specifice comunității țărănești, a constituit un context sociocultural important în viața satului, un obicei de a se întruni la o anumită gazdă din sat fete și femei care desfășurau diferite activități casnice însoțite de un întreg spectacol. Șezătoarea se organiza în zilele de lucru, începând de la înserat până la miezul nopții, în spațiul interior domestic, pe perioada iernii. Întâlnirile aveau loc la intervale regulate (o dată pe săptămână sau mai rar). Activitățile desfășurate în cadrul șezătorii erau pregătirea lânii pentru țesut, scărmănatul lânii, torsul, împletitul, cusutul, fiecare aducându-și lucrul de acasă. La șezătoare, femeile munceau, glumeau, mâncau, beau, jucau și cântau. Practicile narative erau definitorii pentru acest tip de cadru comunitar: femeile spuneau ghicitori, povești, snoave, glume, strigături. Activitatea de muncă (funcție economică) era însoțită de o componentă de comunicare interpersonală importantă în cadrul grupului de lucru (funcție socială), având rolul de a întări și rafina sentimentul apartenenței la comunitate, pe de o parte, și de a exercita un anumit control social, pe de altă parte. Discuții pe teme legate de viața cotidiană în comunitate erau o constantă în cadrul acestor întâlniri, reflectând totodată spiritul critic ascuțit al comunității. Discuțiile purtate aveau frecvent un caracter intim, privat și presupuneau o dimensiune evaluativă importantă.

Ana Colțea din Măgura își amintește despre cum se organizau șezătorile în perioada tinereții: „Iarna la șezători. Ne mai adunam la șezători, uneori era lume mai multă, uneori era mai puțin. Și la șezători se torcea, se cosea la ii, la cămăși. Cinci, șase [femei]. În alte locuri, mai multe. Depinde, că erau mai departe. […] Torcea la cânepă, la lână, țesea la război. [vorbeau] Despre toate alea din sat. Că uite vecina a făcut așa, cutare a făcut așa, și asta era. […] Unele știa să cânte, eu n-am știut să cânt, n-am avut voce. De cântat. […] Eei… poate și la o lună. Depinde. Nu ne-adunam, că eram departe, vezi, seara când te-adunai în casă, și lucram la lampă, nu la bec. Seara. Nu ziua. Seara, după ce te adunai de-afară, seara”.

Astăzi nu se mai organizează șezători, principala cauză fiind, după cum povestește Eugenia Tătaru, țesătoare din Sohodol, lipsa de timp și absența tinerilor. În fragmentul următor, extras din interviul realizat cu Eugenia Tătaru, sunt descrise practicile specifice acestei instituții comunitare: „Veneau vecinii… în ultima vreme lucram la pulovere din acelea, făceam lâna caier și făceam role și lucram la pulovere croșetate de mână, așa… și când țeseam, la fel, veneau vecinile, făceam gogoși, făceam… și-apăi ne povesteam, una un banc, una o poveste, ce s-a întâmplat, ce-a făcut, ce… poate a vorbit cu un băiat, nu i-a mai plăcut de el să țină legătura…, ca la șezătoare. Nu știți cum e?… O dată venea la mine, altă tură mergeam la vecina, când ne adunam vreo trei-patru inse, tot pe rând așa, pe urmă iarăși… Unele torceau firul de lână, că înainte se torcea, dar eu nu prea pot să torc, doar să îndrug… așa, vă dați seama, făceam gogoși, țuică fiartă, ca la șezătoare. Era foarte frumos și era… omul era mai liniștit, nu era atât de stresat, atât de… acum nu știi ce să mai faci, nu se mai ajunge timpul nici să mori. Da, ca la șezătoare”. (Eugenia Tătaru, Sohodol, Bran)

Dinamica în timp a acestei practici reprezintă un indicator al unui proces mai amplu de individualizare, înțeles în sensul dezintegrării unor forme tradiționale de sociabilitate specifice comunității țărănești. Astăzi nu se mai organizează șezători, astăzi se povestește despre șezători. Practica a fost înlocuită cu narațiunea despre practică, cu reprezentarea acesteia. Narațiunile despre șezători presupun adesea un scenariu care cel mult poate sugera contextele originare ale practicii.

Șezătoarea, one of the social institutions specific to the peasant community, was an important socio-cultural context in the village life, a habit of meeting of girls and women at different hosts in the village and performing different domestic activities accompanied by a whole show. The sitting was organized on working days, starting from evening to midnight, in the interior domestic space, during winter. Meetings took place at regular intervals (once a week or less often). The activities carried out during the sitting were the preparation of the wool for the weaving, trimming the wool, spinning the wool, sewing, each bringing their work from home. At the sitting, women worked, joked, ate, drank, danced, and sang. Narrative practices were defining for this type of community: women were saying riddles, stories, jokes, shouts. The work activity (the economic function) was accompanied by an important interpersonal communication component within the working group (the social function), having the role of strengthening and refining the feeling of belonging to the community, on the one hand, and exercising a certain social control, on the other hand. Discussions on topics related to everyday life in the community were a constant at these meetings, reflecting the sharp critical spirit of the community. Discussions often had an intimate, private character, and they had an important evaluative dimension.

Ana Colțea from Măgura remembers how sittings were organized during her youth: “In the winter at the sitting. We gathered at the sittings, sometimes the were more women, sometimes was fewer. And at the sitting we wore the wool, we sewed shirts. Five, six [women]. In other places, more. It depends, that they were further. […] They were spinning the hemp, the wool, working the loom. They were talking about all those in the village. That her neighbor did this, she did that, and that was it. […] Some knew how to sing, I did not know how to sing, I did not have a voice. To sing. […] Hey… maybe once a month. It depends. We did not gather, that we were away, you see, in the evening when you gathered in the house, and we worked on the lamp, not to the light bulb. In the evening. Not during the day. In the evening, after you gathered in the evening”.

Today there are no longer sitting, the main cause being, as Eugenia Tătaru, weaving from Sohodol, tells, the lack of time and the absence of young people. In the following fragment, extracted from the interview with Eugenia Tătaru, are described the specific practices of this community institution: “The neighbors were coming… lately we were knitting sweaters, we turned the wool into fleece and we made wool rolls and we crocheted sweaters, so… and when we were weaving, the same, the neighbors were coming, we were making donuts, we were doing… and we were telling one another, one a joke, one a story, what happened, what she did, what… maybe she spoke with a boy, she did not like him to keep in touch… as at the sitting. Don’t you know how is it?… Once she came to me, another time I was going to my neighbor, when we gathered about three or four, one after the other, then again… Some of them wore the woolen yarn, but I can’t really wore, just to pull the long yarn… so, you realize, I was making donuts, boiled brandy (țuică), as at the sitting. It was very nice and it was… the man was quieter, he was not so stressed, so… now you do not know what to do, there’s no time to die either. Yes, as at the sitting”. (Eugenia Tătaru, Sohodol, Bran)

The dynamics of this practice in time is an indicator of a wider process of individualization, understood as the disintegration of traditional forms of sociability specific to the peasant community. Today sittings are no longer organized, today the sitting is told about. The practice has been replaced by the narrative about the practice, with its representation. Narratives about sittings often imply a scenario that at most can suggest the original contexts of the practice.