??

??

Magda Crăciun


În zona Bran-Moieciu, puține dintre clădirile construite recent au acoperișurile sau pereții exteriori învelite cu șițe, adică cu plăci subțiri și dreptunghiulare din lemn, cu unul dintre capete îngustate și crestate în coadă de rândunică (sunt de obicei confecționate din lemn de brad sau molid; dimensiunile obișnuite sunt: lungime 300 – 500 mm, lățime 10 -15 mm, grosime 5-7 mm). Nea Nelu (Ion Preda), un meșter șițar din Moeciul de Sus, leagă renunțarea la acest tip de înveliș de nepotrivirea estetică dintre lemnul șiței și cărămidă, piatră și ciment, materialele folosite acum cu precădere în construcție: “nu mai dă bine casele astea, blocurile astea mari, nu dă bine cu șiță. O dată ce este cărămidă și nu e o țâră de lemn, nu mai dă bine șița, că n-are cum. Acum vor acoperișuri din tablă.” Deși învelirea caselor cu șițe este specifică zonelor montane, în arhitectura nouă, lemnul este folosit cu precădere pentru balcoane și interioare. Șița este în continuare folosită pentru învelirea clădirilor mai mici și mai vechi, a pensiunilor rustice și a muzeelor etnografice din zonă.

Un înveliș din șițe rezistă până la 30 de ani, în funcție de calitatea lemnului și a execuției. Același meșter, Nea Nelu, lucrează doar cu lemnul copacilor tăiați între octombrie și februarie, luni în care aceștia nu mai sunt în vegetație și lemnul lor este astfel mai tare. Ideal ar fi ca acești copaci să fi crescut pe vârfurile pietroase ale munților pentru că, subliniază el, “cu cât se chinuie mai tare să crească, cu atât e mai bun, mai rezistent” lemnul. Și ideal ar fi ca ei să fie tăiați în zilele în care luna este în scădere, pentru că atunci scade numărul insectelor xilofage și lemnul lor este astfel mai bun. Nea Nelu își cumpără lemnul de la gaterele locale, așa că nu are cum să verifice dacă regulile acestea sunt respectate, grija sa mare fiind să studieze rodul copacului (un rod des, deci un lemn mai rezistent, se vede în densitatea inelelor) și să aleagă lemn fără noduri și cioturi, astfel încât “să crape frumos pe fibră”.

Șițele sunt crăpate manual, prin înjumătățirea treptată a lemnului, de la buturugă la clinuri și apoi la șițele subțiri și perfect tăiate, ca “niște coli de hârtie”, cu ajutorul unor unelte de tăiat și fasonat (pe ale sale Nea Nelu le numește “cuțitoaie”, “bardă”, “măiuc” și “lup”) și prin mișcarea iscusită a mâinilor și picioarelor (vezi link). Șițele sunt bine tăiate dacă prin punerea lor laolaltă se poate reface bucata de lemn din care au fost crăpate. Montarea presupune așezarea lor în straturi orizontale și prinderea cu cuie, fiecare strat acoperind o bună parte din cel de dinaintea sa (potrivit lui Nea Nelu, “cu cât [șița] e mai subțire, cu atât se așază pe casă mai bine”; iar cea mai rezistentă învelire este obținută prin folosirea a trei rânduri de șite pentru fiecare strat). Pentru mărirea durabilității învelișurilor, șițele sunt lăcuite cu ulei de in.

În 2018, în Moiecul de Sus, doar câteva persoane mai lucrează și montează șiță. Unul dintre ei este Nea Nelu. În urmă cu 30 de ani, el a “furat” meșteșugul acesta de la o rudă din sat, meșter șitar pregătit la Rucăr, un centru vestit pentru șițarii săi. În cuvintele sale:

           Am început să îmi fac eu la mine acasă un grajd. Am avut șiță făcută de cineva și m-am apucat eu de bătut. Mă dă-l în naiba, doar n-o fi vreo inginerie. Toate lucrurile se învață… mă rog, meseria nu se învață, se fură. Eu am o rudă, nea Gheorghe Robu. Și mă duc la dânsul.  <Băi, Nea Robu, n-ai niște șiță să îmi dai?> Atâția metri… Mi-am făcut eu niște calcule.  “Băi, e cam scumpă! Trebuie să învăț eu.” M-am uitat la dânsul, am văzut, am venit acasă, am luat butucul, l-am crăpat cum a făcut el, m-am apucat de făcut șite. Îmi ieșea și nu îmi ieșea. Îmi ieșea și nu îmi ieșea. Așa a fost în prima zi. A doua zi a fost mai bine. A treia zi și mai bine. Mai m-am dus o data […] Cred că nenea s-a prins de figură… A făcut cât a făcut, a văzut că eu mă uit foarte atent și n-a mai făcut. Dar eu deja pricepusem… Era clară chestia. Am văzut unde greșeam. Eu nu știam baza: că și picioarele le folosești la șiță. Eu foloseam numai mâinile. […] Cu ăsta [genunchi] apeși. Când vezi că îți iese șița afară, trebuie să apeși. […] Am venit acasă, am luat la crăpat, vedeam că îmi iese pe stânga, dădeam piciorul așa. <Oho, aici e!> Și uite așa am învățat.

Într-o zi plină de lucru, Nea Nelu face în jur de 10 metri pătrați de șită, adică aproximativ 2500 de bucăți. Lucrează șița singur, însă la montatul ei are nevoie de ajutor, așa că este însoțit fie de un bărbat tânăr, un fost ucenic pe care l-a învățat și crăpatul și montatul șițelor, fie de soția sa. În total a avut patru ucenici, dar trei dintre ei au renunțat definitiv să mai practice meșteșugul acesta, iar cel de al patrulea lucrează împreună cu el doar ocazional, construcțiile fiind un sector mai lucrativ pentru el decât învelișurile de șițe. Nea Nelu pune incapacitatea de a convinge tineri să învețe și practice meșteșugul acesta și pe asprimea sa:

        Eu cred că sunt și o țâră mai aspru. Nu făcea bine la mână, apăi îi mai dădeam. Bine, nu tare! <Măi, vezi că mâna asta nu o ții bine, la picior ține așa>. Și zicea: <Dar nu mai da in mine!> < Dar nu dau, măi, în tine, eu te învăț>. Și cam asta e. Nu mai învață. […] Nu vrea. E mai bine să stea pe telefoane, pe internet. Eu am pierdut multe contracte. […] la Castelul Bran am făcut jumatate, după aia nu am mai avut oameni, n-am mai avut cum să facem.

El însuși nu și-a încurajat fiul să învețe acest meșteșug:

         Pe fiul meu nici nu îl pun! Să nu se cocoțe ca taică-su pe case. Credeți că e chiar așa de ușor? Mie îmi place! Până aș muri, până m-a băga în groapă aș face că îmi place! Dacă nu mi-ar place, n-aș face. Am zis pe primăvară <Gata, mă opresc, nu mai fac> Dar tot nu mă rabdă inima să mă las!

În ultimii ani, Nea Nelu a montat—“a bătut șiță” —în satele Șirnea, Fundata, Peștera și Șimon din comuna Bran, în Vâlcea și Ploiești, la muzee etnografice din Brașov și Săcele și la un restaurant românesc din Spania. A lucrat și la refacerea acoperișului castelului Bran și cel al stânei turistice de la vila Bran.

 


In the Bran-Moieciu area, only a few of the recently built buildings have roofs or outer walls covered with shingles, that is, with thin and rectangular flat wooden tiles, with one narrowed and dovetailed end (they are usually made of fir or spruce, and the usual dimensions are length 300 – 500 mm, width 10 – 15 mm and thickness 5-7 mm). Nea Nelu (Ion Preda), a craftsman from Moeciul de Sus, links the gradual disappearance of this type of covering with the aesthetic mismatch between wood and brick, stone and cement, the materials now being used in construction: „these houses, these big blocks do not look good with shingles. Once there is brick and there is no wood, the shingles don’t look good, they cannot look good. Now they want corrugated iron roofs.” Although the covering of the houses with shingles is specific to the mountain areas, in the new architecture wood is mainly used for balconies and interiors. Shingles are still used to cover smaller and older buildings, rustic guesthouses and ethnographic museums.

A shingle covering lasts up to 30 years, depending on the quality of the wood and of the manual labour. The same craftsman, Nea Nelu, uses only the wood from trees that are cut between October and February, months when they are no longer in vegetation and their wood is so stronger. Ideally, these trees grew on the peaks of the mountains. As he points out, „the harder the tree strives to grow, the harder and better the wood.” Ideally, again, the trees are cut during the days when the moon wanes, because the number of xylophage insects decreases then and their wood is better. Nea Nelu buys the wood from the local sawmills, so there is no way to check if these rules are being respected. His main preoccupation is to study the growth rings (the frequent the growth rings, the harder the wood) and to choose wood without knots and knobs, so that it will „split nicely along the fiber.”

The shingles are split manually through the gradual halving of the wood, from the log to the thin and finely cut flat tiles, as fine as „paper sheets”, with the help of various tools (Nea Nelu calls his tools “cuțitoaie”, “bardă”, “măiuc” și “lup”) and through the skillful movement of hands and legs. The shingles are well cut if, by putting them together, the piece of wood from which they were split can be rebuild. They are fixed in horizontal layers, each layer covering much of the one before it (according to Nea Nelu, „the thinner the shingle, the better it sits on the house”; the most resistant covering is made of three layers of shingles for each row). To enhance their durability, these thin tiles are lacquered with linseed oil.

In 2018, in Moiecul de Sus, only a few people make and assemble shingles. One of them is Nea Nelu. Thirty years ago, he stole the craft from a relative from his native village, a man who learned this trade at Rucăr, a center famous for his  shingle-makers. In his words:

I began to build a stable in my courtyard. I had shingles somebody made and started to fix them on the roof. Oh, bugger, how hard can it be? This is not engineering. Anything can be learned…Well, one doesn’t learn a craft, he rather steals it. I have a relative here in the village, Gheorghe Robu, a shingle-maker, and I go to him. <Hey, Nea Robu, can you give me shingles? I need so many square meters.> I made some calculations. <Oh>, I told myself, <this is a bit expensive!> I better learn to make shingles myself. I observed him spliting shingles, I came home, took the log, cracked it like he did. And so I started to make shingles. It worked and it didn’t work. I succeeded and I failed. This is how the first day went by. The next day was better. The third day even better. I visited my relative one more time […] I think he realised what I was up to. He made a few tiles, noticed that I paid attention so he stopped. But I already got the most. Things were pretty clear. I realised where I was doing wrong. I initially didn’t get the basic element, that is, one uses his legs as well when making shingles. At first I was only using my hands. […] With this [knee] you push. When you see your tile spliting less straightforward as it should be, leaning on the right side, you have to push with the left knee. Otherwise it won’t be as thin and straight as a paper sheet […] I came home and started to work the wood using both hands and legs  and saw that it really worked, moving my legs like that. <Oh, here it is!> And that’s how I learned it.

On a full day, Nea Nelu makes about 10 square metres of shingles, that is, about 2500 pieces. He works alone, but needs help when he fixes the tiles on the walls or roofs, so he is accompanied by either his wife or a young man, a former apprentice he taught how to make and mount shingles. In total, he had four apprentices, but three of them gave up definitively this craft, and the fourth one works with him only occasionally, the constructions being a more lucrative sector for him than shingle-making and mounting. Nea Nelu tried but failed to persuade young people to learn and practice this craft. He insists that his own harshness might play a role as well:

I think I’m a bit tough and stern. If the apprentice didn’t move his hands the way he should have done, I would slap him. Well, don’t think that I would slap him hardly! <Hey, learn that you don’t hold your hand well. And mind that the leg should be in this position.> And he would say: <Hey, don’t hit me!> <I don’t hit you, I actually teach you.> And that’s it. They don’t learn anymore […] They don’t want. It’s better to stay with your eyes in your phone, on the internet. I’ve lost many contracts […] At Bran Castle we did half of the work, after that we didn’t have people to help us, we had no way to continue the work.

He himself did not encourage his son to learn this craft:

I don’t even ask my son to do this kind of work! So he won’t have to climb houses like his father. Do you think it’s that easy? I for one like it! Until I die, until I get into the pit, I would do it! If I didn’t like it, I wouldn’t do it. I said to myself spring <This is enough, I stop, I won’t do it anymore.> But my heart still doesn’t let me give up!

In recent years, Nea Nelu has mounted shingles – “beaten up” – in the villages of Şirnea, Fundata, Peștera and Şimon, in Bran, Vâlcea and Ploieşti, on ethnographic museums in Braşov and Săcele and at a Romanian restaurant in Spain. He also worked on the reconstruction of the Bran Castle’s roof and the roof of the touristic sheepfold at Villa Bran.

Leave a Reply