Oieritul

Maria Rădan-Papasima

 Zice-se că un sărac s-a rugat de Dumnezeu să-i dea ceva să se scape de sărăcie și Dumnezeu i-a dat o oaie. A venit cu oaia acasă și zice: „Sărăcie, dă-te mai încolo, să-mi pun oaia”. După aia a trebuit să o tundă: „Sărăcie, dă-te mai încolo, să-mi pun lâna”, pe urmă oaia a fătat: „Sărăcie, dă-te mai încolo, să-mi pun mielul”, pe urmă a muls-o: „Dă-te încolo, să-mi pun laptele”, a făcut brânză: „Dă-te încolo, să-mi pun brânza”. Sărăcia zice: „Păi nu mai am unde să stau!”. „Ieși afară! N-am treabă, asta mi-o dat-o Dumnezeu”.Cu oaia și-a scos omul sărăcia din casă.(Miron Zecheru, cioban, Sohodol, Bran)

Oile sunt o prezență ubicuă în zona Bran-Moieciu, unde aproape fiecare gospodărie are măcar câteva exemplare, iar în unele cazuri câteva zeci sau chiar sute. Acest lucru pare greu de crezut în perioada verii, când rar poate fi zărită vreo oaie dincolo de porțile localnicilor. Creșterea oilor este o activitate care depășește însă cu mult granițele satelor și grija pe care le-o pot purta proprietarii. Cel puțin patru luni din an turmele sunt duse în munte, la pășunat, de către ciobani care trebuie să aibă o cunoaștere aparte a nevoilor și “pretențiilor” oilor.

„- Ce înseamnă să fii un cioban bun? Ce trebuie să faci bine?
-Un cioban bun, adică să știi meserie. Și oaia are pretențiile ei. Trebuie să o cureți, trebuie să o mulgi, să o duci la mâncare. Sau și în stână dacă rămâi să faci o brânză, trebuie să fii lângă ea. Și dacă la oaie, la 25 de metri nu ești lângă ea, nu mai e a ta. Trebuie sa fii să o hrănești, să o duci la apă, să o duci la mâncare, să o cureți.” (Geo,cioban, Sohodol)

Plecarea oilor la munte are loc în preajma zilei de 1 mai – un pic mai devreme sau mai târziu, în funcție de cât de prielnică este vremea și de modul în care și-a organizat păstoritul fiecare șef de stână sau „stăpân de munte”. Stăpânul de munte este cel care ia în arendă de la administrațiile locale zonele folosite pentru pășunat. El poate fi cioban, sau doar un antreprenor care angajează ciobani și alți lucrători la stână, care asigură păstoritul, prepararea brânzei și paza animalelor. Proprietarii de animale plătesc o taxă pentru fiecare oaie luată la stână iar ciobanii opresc ca plată și o parte din produsele preparate. Întoarcerea oilor are loc la sfârșitul lunii septembrie – începutul lui octombrie, atunci când ele au stat doar pentru vărat. Proprietarii care nu au pășuni sau suficient fân pregătit toamna pentru a-și hrăni oile, le pot trimite mai devreme la stână, la primăvărat, și le pot lăsa o perioadă mai lungă în grija ciobanilor, după 1 octombrie, la tomnat. Primăvara și toamna vremea nu este prielnică pentru dusul oilor pe pășunile alpine și ciobanii țin stânele mai mult la poalele munților sau la câmpie. Distribuirea animalelor către aparținători la finalul perioadei de pășunat este cunoscută sub numele de “răvășitul oilor”. Odată cu întoarcerea animalelor, proprietarii primesc și produsele preparate la stână, în jur de 4 kilograme de brânză și 1 kilogram de urdă pentru fiecare oaie. Cioban de mai bine de 20 de ani, Miron Zecheru povestește cum s-a transformat această convenție pe parcursul anilor, fiind influențată de diferitele regimuri politice, dar și de măiestria ciobanilor.

„Pe vremuri se zicea că o oaie face 10 kile de brânză. Acu’ s-a ajuns, le mai dă 4 kile de brânză. A tot scăzut. 4 kile de brânză și 1 de urdă. Pe perioada 1 mai – 1 octombrie. Se dădea 7-8 kilograme. După aia s-a pus un impozit, trebuia să dea brânză stăpânul de munte la ICIL[1], era cotă, dădea 3 kile de oaie, pe timpul lui Ceaușescu. A scăzut de la 10 kile la 7. După aia la 6, după aia a venit unii, a ajuns la 4 acuma. Atât mai dă. Drept e că nici nu mai sunt ciobani care să le pască în așa fel încât să facă o oaie 10 kile de brânză. Nu mai sunt.”(Miron Zecheru, cioban, Sohodol)

Un lucru important de știut pentru ciobani este că în perioadele mai reci, dinspre primăvară și toamnă, oile trebuie ținute la adăpost, în pădure. Acest lucru influențează productivitatea lor, deoarece înfrigurate, animalele ar consuma energia pentru a se încălzi, și ar da mai puțin lapte.

„Până la Sânpetru oile trebuie ținute mai în pădure, mai la adăpost, că trebuie să le mulgi și trebuie să faci, și-s reguli care acu’ nu se mai țin. Și de unde mai vrei 10 kile de brânză? Bătrânii nu scoteau oile din pădure până la Sf. Petru. Deci strunga era în pădure la adăpost. Să-i fie cald. Că dacă i-e frig, animalu’ cosumă energia nu pentru făcut lapte, pentru organism.” (Miron Zecheru, Sohodol, Bran)

Într-o turmă, oile mulgătoare – cele cu lapte, sunt de regulă separate de cele sterpe. Mieii mai măricei sau cârlanii sunt și ei ținuți într-un cârd al lor iar de multe ori nici nu ajung la stână, fiind păstrați în gospodărie. Mieii rămași acasă sunt ținuți pentru consum, hrăniți mai bine și îngrijiți cu mai multă atenție, așa cum explică familia Blaj din Măgura: „mielul nu se dă la cârd. Eu am islaz în bătătură și îi țin aici, îi îngrijesc eu, îi bibilesc, le dau porumb”.

Înainte de a fi trimise la stână, oile sunt tunse. Miron Zecheru își amintește cum în trecut lâna era atât de valoroasă, încât erau bătrâne care umblau prin sat pe unde treceau turmele de oi și adunau lâna prinsă în sârma gardurilor, pe care o torceau și își făceau șosete. Tot atunci, mai erau și ciobani care credeau în superstiții, iar dacă oile lor lăsau lână agățată prin garduri, o strângeau pentru că umbla vorba că “dacă-ți fură unul un pumn de lână de la oi, ți se prăpădesc oile”. Odată cu apariția și răspândirea textilelor din fibre sintetice, interesul pentru lână a scăzut iar în prezent proprietarii de animale se plâng că îi costă cam la fel de mult tunsul oilor cât câștigă apoi din vânzarea lânii.

După tuns, oile sunt însemnate, astfel încât fiecare proprietar să-și le poată recunoaște și recupera la întoarcerea din munte: „primăvara, când oile merg la strungă, le pune dangaua. Ce înseamnă: cu o vopsea încinsă, bagă în vopseaua aia un semn, o rotogoană. Și oaia fiind tunsă, se prinde. Asta pentru că dacă s-ar întâlni zece cârduri de oi pe drum, fiecare stăpân își are semnul lui și își cunoaște oile. […] Fiecare om când pleacă cu ele la strungă le știe ce semn are. Și acolo ai să zicem patru sterpe și ți le cănește cu o vopsea diferită. E o vopsea verde și una maro să zic. Și tu când te strângi cu toții acolo, zici bă ale lu ăla are o ștanță și tu îți faci alta, ca să nu ție le încurce la răvășit.” (Elena Blaj, Măgura)

O altă tehnică de însemnarea a oilor este preducitul, compostarea urechilor: „Oile noastre, dar și cele ale altora, au semnul lor, în ureche: teșeală, preducea, furculiță… Sunt multe. Le taie din ureche. Unu are preducea de stânga, unul de dreapta, unul are două… Altul are furculiță sau teșeală, adică le taie din ureche într-un anumit fel.” (Elena Blaj, Măgura) 

Pentru neinițiați, toate oile dintr-o turmă sunt la fel. La Bran, însă, ciobanii adevărați știu să le distingă nu doar după însemnele făcute de proprietari, ci după săbaș.

„- Ce e săbașul?
– Mutra oii, aia e săbașul. Când s-a prosit lumea, a inventat crotalul [n.n cercel metalic inscripționat, pentru marcarea animalelor], și-l ia după număr. Și au devenit și oile ca pușcăriașii, le ia după număr. Înainte era rușine să nu-ți cunoști oile. Eu am cunoscut oameni care 1000 de oi cunoșteau. Dacă îi arătai oaia asta acuma: “uită-te mă, la ea”. Se uita la ea. Și i-o arătai la anu’, o băgai într-un alt cârd de oi. Și ăla zicea: “asta mi-ai arătat-o acu’ un an.” (Miron Zecheru, Sohodol, Bran)

Ciobanii cu vechime din zona Bran-Moieciu descriu oieritul ca pe o vocație, vorbesc cu pasiune despre această activitate și dovedesc o cunoaștere impresionant de nuanțată cu privire la natura oilor și la nevoile lor.

„La oi, trebuie să le cunoști tainul, unde le duci că sunt destule locuri rele și oile mulgătoare se strică dacă le-ai dat pe un loc rău, se răsucesc. Se strică la uger. Nu mai are lapte. Locul terenul, pământul e în sec, loc sec. Aveam una o dată și se ducea din cârd un răzor mai sus eu am văzut-o și le-am zis la băieți, bă p-aia mâine n-o mai mulgeți o să vedeți. Și așa a fost că s-a stricat. A dormit pe răzorul ăla acolo pe locul rău și gata, a pierdut laptele.” (Ion Pucheanu, stăpân de munte, Sohodol).

Activitatea la stână ține din zori și până noaptea târziu: ciobanii se trezesc la 4:30 și mulg oile, mănâncă și pornesc cu turma la păscut, se întorc iar la stână în jurul prânzului, pentru o pauză de masă și un nou muls, și pleacă din nou cu ele “laînsărat”, la pășunatul de seară. Când se întunecă, revin la stână pentru masa de seară, apoi se culcă, însă somnul lor nu poate fi nici prea adânc și de multe ori nici prea lung: „de vine, vine ursul, vine lupul, nu te poti odihni, adică săte bagi să dormi să zici mă gata până mâine la 8 eu sunt liber. Nu poți, că te pui o juma de ora jos și vine ursul.” (Geo, cioban, Sohodol)

Atacurile urșilor și lupilor nu sunt singurele dificultăți pe care le întâmpină un cioban: lupta cu singurătatea, perioadele foarte lungi departe de casă, care de multe ori duc la imposibilitatea de a întemeia o familie, sunt poate cele mai grele încercări. Aceste încercări pot fi trecute doar de cei care au o adevărată pasiune și înclinație pentru această activitate, iar astfel de oameni, din spusele locuitorilor din zona Bran-Moieciu, par a fi din ce în ce mai rari.

„[Ciobănia] e ca o artă. Dacă nu ești născut să cânți la vioară, n-ai să cânți. Dacă nu ești născut să fii cioban, n-ai să fii, orice-ar fi. Îl vezi că n-are îndemânare, n-are chef, n-are… zdrăngăne mulți la vioară, dar Enescu a fost numai unul. Înțelegeți? Asta-i și cu ciobănia. Și nu se mai nasc [ciobani].” (Miron Zecheru, Sohodol, Bran)

[1]Întreprinderea pentru colectarea și industrializarea laptelui.

      According to the story, a poor man once asked God to give him something to rid himself of poverty, and God gave him a sheep. He took the sheep home and said: “Move over, poverty, so I can bring my sheep”. After that, the time came for sheep shearing: “Move over, poverty, make room for my wool”, later, the sheep gave birth: “Move over, poverty, so I can bring my lamb”, then he milked it: “Move over, so I can put the milk”, he made cheese: “Move over, make room for my cheese”. Poverty said: “But I have nowhere to stay!”. “Get out! It’s none of my business [the sheep] was given by God”. The man chased poverty out of his house with a sheep. (Miron Zecheru, shepherd, Sohodol, Bran)

Sheep are an ubiquitous presence in the Bran-Moieciu area, where almost every household has at least a few of them, if not dozens or hundreds. This might seem hard to believe during the summer, when one can seldom spot a sheep behind the locals’ gates. Sheep rearing is however an activity that goes far beyond the village boundaries and the owners’ ability to care for their animals. Flocks are taken up in the mountains to graze for at least four months each year, by shepherds who must have particular knowledge of sheep’s needs and “demands”:

– “What does it mean to be a good shepherd? What should one do well?
– A good shepherd should know the craft. The sheep has its demands. You must clean it, milk it, bring it food. If you stay at the sheepfold, you make cheese, you must stay near it. And if you are not within 25 metres of your sheep, it’s no longer yours. You must be there to feed it, to take it to drink water, to clean it.” (Geo, Shepherd, Sohodol)

Sheep’s departure to the mountains happens around the 1^stof May – a little sooner or later, depending on the weather and on how each sheepfold head or mountain master (stăpân de munte)has planned the grazing. The mountain masteris the one who leases grazing areas from local administrations. He might also be a shepherd, or just an entrepreneur who hires shepherds and other workers to manage grazing, cheese making and guarding the animals. Animal owners pay a fee for each sheep they send to the sheepfold and shepherds/mountain owners also keep part of the products they prepare as payment.

Sheep are returned in late September – early October, when they stay only for the summer (vărat). Owners who do not have pastures or enough hay for feeding their animals might send off their sheep earlier, for the spring (primăvărat), and they might also leave them longer in the care of shepherds, after October first, for the autumn (tomnat). In the spring and autumn the weather is not favourable for taking sheep up in the alpine pastures, so sheepfolds are set up at the foot of the mountain or in the plains.

The distribution of animals to their owners at the end of the grazing season is known as “răvășitul oilor” (scattering the sheep). With the return of the animals, owners receive products prepared in the sheepfold, about 4 kilograms of cheese and 1 kilogram of urda (soft cheese, similar to ricotta) for each sheep. A shepherd for over 20 years, Miron Zecheru describes how this convention has changed over the years, being influenced both by various political regimes, and by shepherds’ mastery.

“In the old days they said a sheep made 10 kilos of cheese. Now they got to the point where they give [back to the animal owners] 4 kilos. It kept diminishing. Between May 1^st– October 1^st. They used to give 7-8 kilograms. After that they introduced a tax, the master of the mountain had to give cheese to ICIL[1], there was a quota, they had to give 3 kilos per sheep, during Ceaușescu’s time. It went from 10 kilos to 7. After that, to 6, after which some others came, it got to 4 now. That’s all they give. It’s true that there are no more shepherds who can graze them in such a way that a sheep can make 10 kilos of cheese. There are no more.” (Miron Zecheru, shepherd, Sohodol)

For shepherds, it’s important to know that during colder periods, around spring and autumn time, sheep must be sheltered in the forest. This influences their productivity, because if they get cold, the animals consume energy for warming themselves up and produce less milk.

“Until Sânpetru (Saint Peter’s day) sheep must be kept sheltered, in the forest, because you must milk them, and there are rules that are no longer respected. From where do you want 10 kilos of cheese? The old folk didn’t bring out the sheep from the forest until St. Peter’s Day. The sheepfold was sheltered in the forest. To keep it warm. Because if cold, the animal consumes energy not for making milk, but for its’ body.” (Miron Zecheru, Sohodol, Bran)

In a herd, sheep that give milk are usually kept separate from the barren ones. Lambs and young sheep are also grouped in a heard of their own, although often they don’t even get to be taken to the sheepfold. Lams that remain in the household are kept for consumption, they are fed better and cared for with more dedication, as Blaj family from Măgura explains: “you don’t send the lamb to the herd. I have a pasture in my front yard and I keep it here, I nurture them, I take care of them, I feed them corn”.

Before being sent to the fold, sheep are sheared. Miron Zecheru recalls how, in the old days, wool was so valuable that old women in the village used to collect the tufts left entangled in fences’ wire after herds had passed, spin them and knit socks. At that time, there were also shepherds who believed in superstitions, who collected the wool left behind by their sheep because the word was that “your sheep will die if someone steals a handful of wool from them”. However, with the spread of textile fibres, interest for wool went into decline and today animal owners complain that shearing sheep shearing costs almost as much as they make from selling the wool.

After shearing, sheep are marked so that each owner will be able to recognise and take them back upon their return from the mountain: “in the spring, when sheep go to the fold, they are given the “danga” (mark). What does it mean: with hot paint, a “rotogoană” (something like a round stamp) is dipped into that paint. And because the sheep has been sheared, it stays. If ten flocks of sheep should meet on the way, each owner would have his mark and would know his sheep. […] Each man, when he takes them to the fold, he knows their mark. And there, if you have, say, four barren sheep, they are marked with a different paint. Let’s say there’s a green and a brown paint. And when you gather there with everybody else, you can see that someone has a stamp so you make a different one, so they don’t get mixed up during răvășit [sheep scattering/the return of the sheep to their owners]”.

For the uninitiated, all the sheep in a herd are the same. In Bran, however, real shepherds know sheep not by the markings made by their owners, but by their săbaș.

“- What is the ‘săbaș’.
– The sheep’s mug, that’s săbaș. When the world became dumber, animal branding was invented, and [animals] are taken according to their number. And sheep became like inmates, they are numbered. Before, not knowing your sheep was shameful. I knew people who were able to recognise 1000 sheep. If you showed him this sheep now: ‘look at it’. He had a look. And you would show it again next year’, put it in a different flock. And he would tell you: ‘that’s the one you showed me last year’.” (Miron Zecheru, Sohodol, Bran)

Veteran shepherds in the Bran-Moieciu area describe shepherding as a vocation, they speak passionately about this activity and they show a remarkably nuanced knowledge regarding sheep’s nature and their needs.

“You must know sheep’s diet, where to take them, because there are plenty of bad spots and dairy sheep break if you put them on a bad spot, they flip. Their udder breaks. They run out of milk. The place, the land, the soil is bare, it’s a barren place. Once I had a sheep that used to leave the heard and go higher on a [different] strip, I’ve seen it and told the guys: you won’t milk that one tomorrow. And it was like that, because it got broken. It slept on that strip there on the bad spot and that was it, it lost the milk.” (Ion Pucheanu, mountain master, Sohodol)

Work in the sheepfold lasts from early morning until late in the night: shepherds wake up at 4:30 and milk the sheep, they eat and they take the heard for grazing. They come back to the fold around lunchtime to eat and another milking and they are off again for “însărat”, the evening grazing. When night falls, they return to the sheepfold for supper, then they go to sleep, although their sleep cannot be too deep, and often it is not very long either: “if it comes, the bear comes, the wolf comes, you can’t rest, I mean to go in and sleep and say that’s it, I’m off until tomorrow at 8. You can’t do that, you lie down half an hour, the bear comes. (Geo, shepherd, Sohodol)

Bears’ and wolves’ attacks are not the only hardships endured by a shepherd: loneliness and long periods of time far away from home, preventing one from starting a family, are perhaps the hardest challenges. They can be surmounted only by those who have a genuine passion and calling for this activity, and such people, locals in Bran say, seem to be harder and harder to come by.

“[Shepherding] is like an art. If you are not born to play the violin, you won’t play it. If you are not born to be a shepherd, you won’t be, no matter what. You see them, clumsy, not interested, not… many can rattle the violin, but Enescu was unique. Do you understand? It’s the same with shepherding. [Shepherds] are not born anymore.” (Miron Zecheru, Sohodol, Bran)

[1]Abbreviation for Întreprinderea pentru colectarea și industrializarea laptelui (The Enterprise for Collecting and Industrialising Milk).