Alexandru Iorga
Odăile sunt așezări gospodărești care cuprind construcții rudimentare sau mai elaborate și sunt utilizate pentru depozitarea fânului și adăpostirea animalelor (în special în perioada de iarnă). Ele au apărut ca o soluție eficientă de gestionare a nutrețului și animalelor într-un context în care fânețele sunt la distanțe considerabile față de gospodărie. Astfel, este mult mai practic să păstrezi fânul chiar pe fâneață, în loc să-l cari kilometri. Astăzi, odăile sunt moștenite, dar se mai și construiesc: „dacă s-a putrezit sau vrea să-și facă alta. De exemplu are un teren de nu știu câte hectare și are numai o odaie. Ca să nu mai aducă fânul de colo-colo, mai face încă o odaie și gunoi să gunoiască. Mai face încă o odaie ca să fie mai…, știi. Să nu mai care fânul de colo până colo. Sau gunoiul, la fel. Să gunoiască. Păi eu am aicea trol, am un trol și-l duc un kilometru, de aici până-n vârful muntelui sus, un kilometru. Am o remorcuță, o umplu cu gunoi de grajd și-l împrăștii pe teren. Înainte îl duceam cu cârca până sus pe coastă când eram mici. Acu nu mai… am făcut trolul, te duci, cum poți să ușurezi munca. Duc la deal. Și iarna. Un porumb, o sfeclă, un ceva, nu-l mai duc în spate, pun remorcuța, îl duc la deal, chiar în fața la odaie, acolo îl opresc. Iau din odaie, bag în grajd”. (Gheorghe Gârțu, Moieciu de Sus) Pe de altă parte, există o tendință generală de scădere a numărului construcții de tip odăi. Unul dintre motive este legat de redefinirea valorii acestor ocupații de bază la nivelul populației tinere, care nu mai manifestă un interes semnificativ pentru practicarea lor. La aceasta se adaugă transformările survenite la nivelul forței de muncă specializate în construcția unor astfel de așezări, pe de o parte, și la nivelul materialelor de construcții utilizate, pe de altă parte. Lemnul, șița de altădată, principalele materiale originale folosite în construcția odăilor, sunt tot mai mult înlocuite cu materiale compozite: ziduri de beton, acoperișuri plane, preferate pentru o rigiditate și o rezistență mai mari. Maria Pepene din Moieciu de Sus deține o odaie din lemn construită cu aproape 35 de ani în urmă de soțul acesteia, pe un teren moștenit de la mama sa. În perioada la care aceasta face referire, odăile nu erau prea numeroase. Nu doar că numărul odăilor a crescut, dar și percepția asupra acestui element de peisaj montan s-a schimbat: „Nu era chiar așa multe odăi, dar parcă era mai nu știu cum… acuma, dacă mai ai meseriași… nu mai lucră ca înainte. Să iasă, să iasă banu’… […] Păi nu prea mai face, că dacă tineretul nu mai le place să miroasă a vacă… miroase a parfum. Ce să faci? Ce să faci? Asta este. Asta e pe lumea asta”. (Maria Pepene, Moieciu de Sus)
Construirea odăilor depinde de poziționarea fâneței sau fânețelor deținute de cineva. Odăile ocupă un loc important în economia agro-pastorală a zonei, iar localnicii pot avea una sau mai multe astfel de construcții, mai aproape sau mai departe de casa din sat (gospodărie): „fiecare om are gardul, are bucățica lui de teren care pe ea are odaia. […] are odăi și peste vârful ăsta, către Șimon. Trece vârful. Iarna își face urmă cu lopata până ajunge acolo. Și are odăițe de foc, cum se spune. Odăiță de foc: acolo are un pat, o sobă, e o odăiță din aia micuță, o cămăruță care stă acolo toată ziua. Poate să stea și o săptămână, poate să stea și două, să nu vină acasă. Dar ca să nu se mai ducă mai des, se duce o dată pe zi și stă acolo, stă și seara și după aia vine acasă. […] care-s mai departe, da. Care-i aproape, nu, n-are rost. La mine aci, nu. Uite, de aici se vede o odăiță, printre brazii ăia acolo. Mai în stânga, sus pe muchie. E o aia micuță, trei pe trei sau trei pe doi, cu un pat acolo ca să te odihnești și cu o masă, poți să mănânci, și cu o sobă, să te încălzești. Atât”. (Gheorghe Gârțu, Moieciu de Sus)
În această zonă, odăile sunt utilizate mai mult pentru adăpostirea vacilor, dar și pentru adăpostirea oilor alături de vaci. Odăile sunt prevăzute cu un pod unde se depozitează fânul cosit în timpul verii (prima coasă și a doua coasă, aceasta din urmă numită „otavă”) și cu un spațiu destinat vacilor sau oilor. Podul este prevăzut cu o trapă către exterior pe unde este urcat fânul și cu o alta prin care este dat jos direct în interior pentru hrănirea vitelor. Fânul este așezat în iesle special amenajate pentru hrănirea vitelor. Perioada în care vitele se află în gospodării pe timp de iarnă se numește iernat: „am și acolo șuri din astea, odăi, cum se zice, dar iarna, acuma vara le închid în strungă”. (Gheorghe Gârțu, Moieciu de Sus) Pe perioada iernatului, vitele au întotdeauna grajduri separate de cele ale oilor pentru a nu fi rănite cele din urmă.
Una dintre practicile secundare asociate acestui tip de așezare este creșterea legumelor. Maria Pepene amenajează anual câteva parcele de pământ în imediata apropiere a odăii, pe care plantează diferite legume: „Aici am un rând de sfeclă, aici un rând de cartofi, dar s-a dus, s-a dus… Aici am fasole oloagă, fasole oloagă, că nu e pe araci. Aici am niște castraveți. Aici am niște fasole, aici am morcovi și aici ceapă. Dar uită-te ce s-a uscat. Aicișea pătrunjel și morcovi, niște usturoi și tot așa, un rând de cartofi, un rând de sfeclă. Și aici pătrunjel, și aici morcovi. […] Să vază că și la munte se face ceapă faină. Nu numai la câmp”. Culturile sunt reluate în fiecare an: „Păi știi cum este? Zice lumea: Ăi de mine! Pepenica are puși cartofi și de ce oare o mai fi punând? Eh, îmi place să pui”.
Odăile sau șurele sunt o consecință a practicilor legate de creșterea animalelor și, chiar dacă aparent au o funcție strict utilitară, acestea contribuie semnificativ la definirea peisajului agro-pastoral din zonă.