??

??

Alexandru Iorga


Focul lui Sumedru reprezintă o sărbătoare prilejuită de ziua Sf. Dumitru și se desfășoară în această zonă montană în fiecare an, în noaptea de 25 spre 26 octombrie. Este o sărbătoare comunitară la care participă cea mai mare parte a locuitorilor și totodată un ceremonial extrem de spectaculos care se desfășoară întotdeauna sub cerul liber. Este o sărbătoare importantă în calendarul pastoral, marcând întoarcerea animalelor de la stâni, implicit încheierea anului pastoral și venirea iernii. Dimensiunea arhaică a acestui ceremonial s-a alterat în timp, în sensul în care forma de organizare și desfășurare a acestuia nu mai păstrează elementele specific tradiționale și, mai ales, sensurile și semnificațiile asociate fiecărui element al ritualului nu mai sunt decât în mică măsură cunoscute de membrii comunității.

În imaginarul simbolic al acestei practici, se considera că Sumedru (Sf. Dumitru) încuie vara și desfrunzește codrul. Potrivit legendei, Sumedru era un om obișnuit, un cioban foarte apropiat de turma lui, nedezlipit de aceasta, și pe care o supravegează ”într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc”. Focul lui Sumedru reprezenta un moment de renaștere simbolică și se organiza într-un loc înalt al satului (munte) unde tinerii aprindeau un rug de mari dimensiuni. În mijlocul locului ales pentru desfășurarea acestui ceremonial se săpa o groapă în care se înfigea tulpina unui arbore tăiat din pădure (cel mai adesea brad) și care simboliza inițial zeul fitomorf care moare și renaște anual. În jurul acestei tulpini se așezau lemne uscate, paie, vreascuri.

Focul era aprins de tineri și în jurul acestuia se striga în cor formula consacrată „Hai la Focul lui Sumedru!”. La această sărbătoare femeile aduceau și împărțeau „bunătăți” (gogoși, covrigi, mere, nuci și băutură). În jurul bușteanului mistuit de flăcări, oamenii mănâncau, beau, jucau, chiuiau și glumeau. Toți cei care participau la acest rit nu pleacau până când nu se prăbușea bradul arzând, fiind considerat punctul culminant al ceremonialului. De-a lungul timpului, ceremonialul a fost practicat în versiuni variate: de exemplu, în loc de un foc se făceau și trei focuri pentru a prelungi timpul destinat acestei distracții nocturne. Se formau căpițe numite „clăi”, una mică, una mijlocie și una mare, care erau aprinse în ordinea mărimii și focurile stăteau aprinse până după miezul nopții: „Ținea focul ăla până noaptea târziu. Acuma o să dispară. Nu mai e nici copii la școală, acuma mai e în jur de 20 de copii. […] Păi înainte era peste sută. Obiceiurile astea o să cam dispară cu timpul. Era frumos. Era niște tradiții din bătrâni. […] Mergeam, aoleo! De-abia așteptam! […] Păi, ca copiii, te mai jucai, cărai lemne pentru foc, acolo făceam 2-3 căpițe așa, clăi se zicea, ca claia de fân, așa, și pe urmă le dădeam foc pe rând, dădeam întâi la a mai mică, să nu pară așa…, apoi la a mijlocie și tot așa. Până după miezul nopții sărbătoream acolo. Da, veneau familii cu mâncare, cu astea, împărțea acolo, bunătăți, împărțea la toți copiii acolo. Cum se zice, gogoși, din astea era tradiția. Eh, oamenii mai luau și câte un rachiu mic, mare. Da, da”.

Chiar dacă semnificațiile inițiale nu mai sunt cunoscute, obiceiul se păstrează și se practică în continuare cu unele variațiuni. În versiunile recente, obiceiul capătă mai degrabă caracterul unei petreceri extinse în aer liber, continuând totodată să reunească numeroși membri ai comunității, la care se adaugă turiști și participanți din alte localități. Bucatele tradiționale care erau împărțite altădată de către femei sunt înlocuite cu produse de consum larg comercializate pe piață sau pot chiar să lipsească. Uneori localnicii, după ce focul se mai domolește, frig pastramă la jarul de la foc, însoțită de un rachiu sau alte băuturi. Obiceiul s-a transformat într-un pretext pentru manifestarea unei forme de sociabilitate mai degrabă difuze, în timp ce încărcătura ritualică și simbolică inițială rămâne vagă și nearticulată.

Amintirile localnicilor mai în vârstă despre această sărbătoare și despre modul în care aceasta se desfășura în timpul copilăriei lor sunt savuroase și pline de prospețime. O astfel de poveste este și cea a cojocarului Ioan Cocan din Fundata, care își amintește cu emoție și bucurie despre această sărbătoare a focului: „…Era într-un an…, făcusem focul tocmai pe o coastă așa înaltă și între timp a venit ninsoarea. Ne-a apucat zăpada acolo. Dar nu am plecat până nu s-a ars tot. Când am coborât, cădeam care mai de care că alunecam pe zăpadă și coasta era repede… astea, astea-s amintiri, amintiri frumoase, așa din copilărie. Mai veneau și părinții, se adunau acolo la focul lui Sumedru, cum se zicea atunci”.

Un fapt interesant este că această sărbătoare tradițională apare în mai mare măsură în poveștile și amintirile bărbaților decât în cele ale femeilor din zonă. Există o anumită masculinizare a memoriei sociale a acestui ceremonial tradițional. O explicație în acest sens poate fi și faptul că bărbații participau și contribuiau în mai mare măsură la desfășurarea activităților specifice acestei practici: tăierea arborilor, strângerea lemnelor și vreascurilor, aprinderea și întreținerea focului de-a lungul nopții erau mai degrabă activități desfășurate de bărbați.

 


 

Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2017

 


Sumedru’s Fire is a traditional custom dedicated to St. Dumitru’s Day and takes place in this mountain area every year on the night of October 25 to 26. It is a community feast in which most of the inhabitants participate, and at the same time an extremely spectacular ceremony that always takes place under the clear sky. It is an important feast in the pastoral calendar, marking the return of the animals from the pastures, implicitly the end of the pastoral year and the coming of winter. The archaic dimension of this ceremony has changed over time, this means that its form of organization and deployment no longer preserves the specific traditional elements, and especially the meanings associated with each element of the ritual are only little known to members of the community.

In the symbolic imaginary of this practice, Sumedru (St. Dumitru) is believed to lock in the summer and shed the leaves from the forest. According to the legend, Sumedru was an ordinary man, a shepherd very close to his flock, unseparable by it, and takes care of it “in the middle of the forest, untouched by human foot”. Sumedru’s Fire represented a moment of symbolic rebirth and was organized in a high place of the village (mountain) where young people lit out a big fire. In the middle of the place chosen to perform this ceremony, a hole was created and the stem of a tree cut from the forest (most often fir) was put in it, originally symbolizing the phytomorphic god that dies and revives annually. Around this strain were laid dry woods, straw, brushwood. The fire was lit by young people, and everybody sayd “Come to Sumdru’s Fire!” At this feast, women brought and shared “goodies” (donuts, pretzels, apples, walnuts and drinks).

Around the burning log, people were eating, drinking, playing and joking. All those who participated in this rite did not leave until the firing torch fell, being the climax of the ceremony. Over time, the ceremony was practiced in varied versions: for example, instead of a fire, three fires were made to prolong the time for this night-time entertainment. There were stacks called “buckets”, a small one, a middle one and a large one, which were lit in the order of magnitude, and the fires were burning until midnight: “That fire lasted until late at night. Now it will disappear. There are no children at school, now there are about 20 children. […] Well, before it was over one hundred. Those customs will somehow disappear with time. It was beautiful. There were old traditions. […] I was going, oh! I could not wait! […] Well, like children, you were playing, you were carrying wood for fire, there we made 2-3 stacks, so we used to say, like a haystack, and then we gave them fired them up, the small one, so it doesn’t look like this… then the middle one and so on. By midnight we were celebrating there. Yes, families came with food, he shared there, goodies, they shared to all the children there. How to say, donuts, these were the tradition. Eh, people also took a small, big brandy. Yes, yes”.

Even though the original meanings are no longer known, the custom remains and continues to be practiced with some variations. In recent versions, the custom becomes more of a large open-air party, but also brings together many members of the community, tourists and participants from other villages and towns. Traditional food that was formerly shared by women are replaced by large-scale consumer products sold on the market or may even lack. Sometimes, the local participants, after the fire subsides, fry smoked-dried salt meat on the fire, accompanied by brandy or other drinks. The habit turned into a pretext for manifesting a rather diffuse sociability, while the original ritual and symbolic frame remain vague and inarticulated.

The memories of the older locals about this custom and how it was organized during their childhood are beautiful and fresh. Such a story is also that of Ion Cocan from Fundata, who remembers with excitement and joy about this feast of fire: “… It was a year … I made the fire just on such a high coast and in the meanwhile the snow came. The snow caught us there. But we did not leave until all was burned. When we got down, we fell over and over because we slipped on the snow and the coast was fast… these, these are memories, beautiful memories, from childhood. The parents also came along, gathering there at Sumedru’s Fire, as it was called back then”.

An interesting fact is that this traditional custom appears to a greater extent in the stories and memories of men than in those of women. There is a certain masculinization of the social memory of this traditional ceremony. An explanation for this may be the fact that men participated and contributed to a greater extent in carrying out activities specific to this practice: cutting trees, gathering wood and whiskers, preparing and maintaining the fire overnight, these were rather men’s works.

 


Bibliography:

Ion Ghinoiu, The Calendar of the Romanian Peasant. Days and Myths, Encyclopedia Gold Publishing House, 2017.

Leave a Reply