Romelia Călin
Culesul de fructe din padure este o activitate percepută de către locuitorii din zona Bran-Moieciu ca un mijloc de a diversifica ceea ce produc în gospodarie pentru uzul propriu, sau de a-și suplini veniturile atunci când ceea ce culeg este folosit în scop comercial.
Georgeta Popoiu, din Moieciu de Sus, adună zmeură, fragi, măceșe, muguri de brad și afine, sezonul de cules întinzandu-se pe câteva luni, din iulie până în septembrie sau octombrie. După cum povestește: „Ne ia 2-3 ore cu piciorul să ajungem acolo. Se poate întâmpla să găsim sau să nu găsim.” De cele mai multe ori culege fructele de pădure când merge cu animalele la păscut în Poiana Guțanu. Când ajunge în locuri unde știe că ar fi tufe se oprește și culege în funcție de ce și cât găsește, între 1 si 2-3 kilograme pe zi. Fraguțele sunt cele mai greu de adunat, de obicei nu reușește să strângă mai mult de 2-3 kilograme de fructe pe sezon. Mugurii de brad, în schimb au cea mai scurtă perioadă – se culeg la sfarșitul lunii mai-începutul lui iunie, dacă se culg mai târziu nu mai sunt buni. Cam tot ce culege prepară sub formă de siropuri, dulcețuri sau gemuri. „Facem pentru noi în casă și mai punem și la vânzare.” Gemurile le face și din cireșele și din vișinele pe care le are în curte. Prepară câte 20-30 borcane dintr-un fel, jumătate sunt oprite în gospodărie pentru consumul propriu, jumătate sunt pentru vânzare. Produsele le vinde turiștilor pe tot parcursul sezonului de cules fructe, iar prin decembrie deja se termină. Întrebată care este cel mai dificil de preparat produs doamna Popoiu răspunde: „Toate iau cam le fel de mult timp. Strânsul [fructelor de pădure] este mai greu. Unele fructe care se culeg mai ușor, se pregătesc mai greu (cum ar fi vișinele, la care durează mai mult scosul sâmburilor). În primul rând să le faci cu multă dragoste, dacă pui suflet, ies toate”.
Laurențiu Tișcă din Moieciu de Sus povestește că de mic copil, împreuna cu ai lui, a cutreierat pădurile din împrejurimile satului, întorcandu-se din aceste expediții cu zmeură, afine, mure, bujori de munte sau muguri mici si rosii de conuri de brad, din care pe urmă se pregateau siropuri și dulcețuri. Adult fiind, a început să pună în practică cele învațate în copilarie cu scopul de a-și câștiga traiul, vânzând în perioada comunistă în piețele din Râșnov și Brașov aceste produse, proaspete ori prelucrate în gospodaria proprie. Astăzi se ocupă în continuare cu prepararea siropurilor și a dulcețurilor din fructele de padure culese împreună cu soția, pe care le comercializează la o tonetă în fața casei sale. Siropurile le face din zmeură, afine, conuri de brad, bujor de munte și păpădie. Cel de papadie e bun în special pentru stomac, dar și pe cel de brad sau pe cel din bujor de munte domnul Tiscă le consideră mai degrabă medicamente. Rețeta siropului e simplă: se spală, se fierb, se scurg pe urmă în tifon, se strecoară bine și se pun iarăși la fiert, a doua oară, cu zahar și cu miere, ca să iasă din ele tot mustul.
În perioada comunistă fructele de pădure se colectau instituționalizat, la butoaie, cum se spunea atunci, și totul se preda statului, după cum iși amintesc unii dintre localnici. Puteau să meargă și zeci de kilometrii dincolo de munții din jur ca să ajungă la cotele cerute de centrul de colectare. Astăzi nu mai există o rețea de desfacere și fiecare e nevoit să-și vândă produsele pe cont propriu. Însă, fie ca sunt din fructele culese din pădure, fie că sunt din propria grădină – unde nu se folosesc chimicale sau pesticide pentru îngrijirea pomilor și a tufelor, marele avantaj al siropurilor, dulcețurilor și gemurilor preparate de către locuitorii din zona Bran-Moieciu este faptul că sunt naturale, produse fără conservanți, de la mama natură, după cum sublinează domnul Tișca.
Dulceața de vișine a Emiliei Puțilă din Sohodol
Se prepară un sirop din apă și zahăr. La 1 litru de apă se pune jumate de kilogram de zahăr. Se scoate sâmburele vișinelor și se dă la foc în siropul deja făcut până când se îngroașă.
Gemul de prune al Emiliei Puțilă din Sohodol
Se curață prunele de sâmburi și se pun la foc cu foarte puțină apă, deoarece fructele își lasă zeama proprie. Se fierb de două ori. Prima dată până începe zeama să se îngroașe. A doua oară cu zahăr, timp de mai bine de-o oră, până se îngroașă bine de stă lingura dreaptă în fiertură. Se adaugă apoi puțină scorțișoară și se pune totul în borcane. Borcanele nesigilate se țin o țâră în cocotoare, adică în cuptorul sobei de teracotă, când e cald, dar după ce s-a stins focul, ca să facă o coajă deasupra și să țină mai bine, până și la doi ani. Dupa ce se scot din cuptor borcanele se închid cu capacul și se sigilează.
Dulceața de prune cu nuci din copilaria Aureliei Iosif din Poarta
“Se cojesc după sâmbure. Le băga într-o zeamă. Pune var. Dar var curat. Și iese o apă deasupra. Și în apa aia se pun prunele și se decojesc. Se decojesc foarte ușor. Se scoate sâmburul cu un ac, cu un bețișor așa să-l scoți da să nu rupi pruna. Și în locul lui bagi un sâmbure de nucă de-asta proaspată cojită. Și după aia faci sirop normal cum se face și le pui acolo la fiert foarte puțin. Când e siropul aproape legat se bagă prunele astea.”
Nectarul de prune din copilaria Aurelei Iosif din Poarta
“La noi în zonă cel mai mult făceam nectar de prune. Se făcea din prune dulci, care nu se lua de pe sâmbure. Le punea într-un tuci mare la fiert. Când erau fierte le dădea prin sita aia de strecurat supa. Le făceai cu lingura până când curgea ce era acolo ca să rămână sâmburii și după aia le mai fierbeai puțin, să prindă un pic de fum, să prinda un pic de miros de afumat. Un pic, nu mult. Se punea zahăr, destul de puțin, că alea erau prune dulci. Și cam asta. Ăsta era nectarul. Cel mai des făcut la noi în zonă.”