Cojocăritul

Roxana Cuciumeanu

Cojocăritul este unul dintre meșteșugurile țărănești specializate cele mai importante din zona Bran-Moieciu și constituie un element fundamental al specificului culturii populare brănene. Este un meșteșug strâns legat de una dintre cele mai importante ocupații de bază și anume creșterea animalelor, în special a oilor. Cojocul, produsul de bază al acestei practici meșteșugărești, este o haină lucrată din blană de miel, integrată portului popular tradițional. În mod tradițional, cojoacele erau decorate cu tehnici variate: aplicații din piele, broderie executată cu lână, lânică, fir metalic de aur sau argint, mărgele, paiete, sticlă etc., având o valoare estetică importantă. Formele tradiționale ale cojocăritului s-au diluat în timp, ca urmare a influențelor sociale și tehnologice. Practicile recente s-au adaptat la tendințele actuale ale modei, răspunzând cerințelor variate privitoare atât la utilitatea produselor vestimentare, cât și la estetica lor (dimensiunea cromatică, compozițională și decorativă).

În contextul activităților de prelucrare a pieilor și blănurilor de animale, cojocăritul este strâns legat de alte meșteșuguri. Pregătirea pieilor pentru confecționarea cojoacelor implică mai multe operații. Una dintre acestea este argăsitul care se referă la depilarea pieilor și conferirea impermeabilității și flexibilității necesare mulării pe corp. Există două metode principale de argăsire care se folosesc frecvent: una de tip clasic, care presupune folosirea de ingrediente naturale și una de tip modern care presupune folosirea de substanțe chimice. După ce pieile au fost bine întinse, acestea sunt tratate cu soluția tanantă obținută prin utilizarea uneia dintre metodele descrise mai sus. Cojocarul Emil Puțilă din Sohodol obișnuiește să prelucreze pieile în mod natural: „Nu se folosesc tehnologii moderne, […] e totul pe natural, tărâțe și metode clasice de argăsit care se foloseau. Procesul de argăsire a pieilor necesită un mediu acid. Și prin fermentarea lactică a tărâțelor se nasc acolo niște acizi… și de asta… da, sare plus tărâțe dă așa ceva. Și e foarte ok, și foarte natural. Ah, da, e foarte bine așa, altfel sunt toxice”. În ceea ce privește perioada de tratare a pieilor, aceasta variază ușor în funcție de temperatura mediului în care se efectuează această operație: „Cam în jur de două săptămâni în soluția asta. Și o controlezi. Depinde și de temperatură. Temperatura grăbește procesul de fermentație”. (Emil Puțilă din Sohodol) Pieile se lasă la „murat” până ce părul începe să se desprindă ușor. Murarea și răzuirea se pot repeta de mai multe ori pentru a obține o argăsire mai bună și o calitate mai fină a pieilor. Urmează uscarea și întinsul pieilor, netezirea și lustruirea lor. După ce pieile se zvântă lent la umbră, acestea sunt curățate cu unelte speciale, un cârlig (o lamă lungă curbată) și o lamă scurtă prinsă într-o teacă de lemn. Următoarea etapă este cea de colorare. Substanțele de origine minerală folosite pentru colorare sunt sulfat de fier (pentru tonuri cenușii până la negru intens), potasiu și sodă caustică (pentru tonuri brune-castanii) sau bicromat de potasiu (pentru tonuri brumării și negre).

Unul dintre cei mai renumiți cojocari din zonă care mai practică acest meșteșug este Ioan Cocan din Fundata, localitate recunoscută istoric pentru intensa practică a acestei ocupații. Formația sa de bază este croitoria pe care a învățat-o de la tatăl său, și el croitor. Toate operațiile de prelucrare și pregătire a pieilor în vederea confecționării pieselor de îmbrăcăminte sunt efectuate în gospodăria proprie. De obicei prelucrează piei de oaie și de miel. Procesul complet al prelucării materialelor necesare pentru confecționarea cojoacelor durează între 2 și 3 luni de zile. Acest proces include mai multe etape, după cum urmează: „Procesul e cam lung. De când s-a luat pielea de pe oaie și până când e cojocul ca ăsta durează cam vreo două luni de zile. Întâi trebuie pieile spălate. După aceea trebuie argăsite. Le spălăm acia în curte, la jetul de apă. Așa. Bine spălate, bine băgate la argăsit, acolo trebuie multe chimicale. Trebuie chimicale, acid formic, acid lactic, sare, micromat de potasiu, mai multe combinații. După aceea se scoate din argăsit și se usucă. După ce s-a uscat, iar sunt multe operații, de curățat carnea de pe piele… Există cuțite expre pentru asta. Ca să rămână așa plușat. Moale și pufos. Ăsta e secretul. Da, după ce a ieșit de la curățat, de la ras, se cromează, se bagă într-o soluție, după aceea se pune la zvântat. Următoarea e vopsirea. Se vopsește de 2-3 ori…. Vopsea specială pentru cojoace. După vopsire urmează croitul. Măsura și croiala. Cusutul și apare ăsta”. (Ioan Cocan, Fundata)

Una dintre perioadele de maximă productivitate și efervescență meșteșugărească înainte de 1989 a fost a doua jumătate a anilor 1970 și anii 1980, când a fost importată și în România moda cojocului de tip „Alain Delon” sau „alaindeloane”, cum le spune meșterul cojocar Cocan. Acest tip de cojoc purtat pentru prima dată de actorul francez Alain Delon în filmul „Rocco și frații săi” (1960, regizat de Luchino Visconti) era confecționat din piele întoarsă, avea revere din blană de miel și era foarte călduros. Comenzile primite erau numeroase, iar clienții proveneau din diferite județe/localități ale țării (Brașov, Dâmbovița, Bușteni, Câmpina): „Fiecare își făcea, de unde putea, procura piei și făcea cojoace. Erau și călduroase. Mai ales iarna erau foarte utile. Păi acu cu fâșulețele astea…” Cea mai mare parte a materialelor necesare pentru confecționarea cojoacelor era asigurată prin cooperativă, statul fiind proprietarul pieilor de oaie.

Un alt obiect vestimentar confecționat de cojocarul Cocan era bundița de damă. Bundița este un pieptar din blană de oaie, ornamentat cu broderii, un element tradițional al portului femeiesc în zonă. Astăzi cererile pentru astfel de piese vestimentare au scăzut semnificativ. Comenzile vizează cel mai adesea cojoace scurte și bunde, simple, fără elemente ale esteticii de tip tradițional, iar principalii clienți sunt dintre prieteni și cunoscuți: „Acuma mai puțin, acum sunt puțini, la pensie, așa mai rar. La câte un prieten”. Turiștii nu manifestă în general interes pentru a achiziționa un astfel de produs: „Nu, nu prea, nu prea am avut. Turiștilor le place să se uite, dar zic că e de oaie…” Cojocarul Ioan Cocan explică această dinamică a cererii prin accesul la piața liberă după 1989: „După revoluție au dispărut „alaindeloanele”, cojoacele din blană, fiindcă s-a dat drumul… și omul s-a dus peste hotare, și-a luat un fâșuleț, și-a luat…, mă rog, i s-a părut frumos, așa, dar cald nu prea ține. Da, s-a schimbat mult”.

Redefinirea preferințelor vestimentare în contextul modernizării condițiilor de viață, al dinamicii cerințelor pieței în general a produs o reconfigurare a funcțiilor și reprezentărilor acestui meșteșug. Funcția principală a acestui tip de producție culturală nu mai este una de tip utilitar, practic, ci una de cunoaștere, care rezultă din gestionarea predominant narativă a unor fragmente de cultură meșteșugărească – experiențe sociale de muncă și consum – percepute mai degrabă ca simboluri identitare.

Documentare bibliografică:

Georgeta Stoica, Olivia Moraru, Zona etnografică Bran, Editura Sport-Turism, București, 1981.

Georgeta Sotica, Paul Petrescu, Dicționar de artă populară, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Sheepskin craft is one of the most important specialized peasant practices in the Bran-Moieciu area and is a fundamental element of folk culture. It is a craft firmly linked to one of the most important basic occupations, namely animal husbandry, especially of sheep. The sheepskin coat, the basic product of this craft practice, is a coat made of lamb’s fur, integrated within the traditional folk wearing. Traditionally, the coats were decorated with a variety of techniques: leather applications, embroidery made of wool, fine wool, metallic gold or silver yarn, beads, sequins, glass etc., with an important aesthetic value. Traditional forms of sheepskin craft have diluted over time as a result of social and technological influences. Recent practices have adapted to current trends in fashion, meeting the varied requirements regarding both the usefulness of clothing products and their aesthetics (chromatics, compositional and decorative dimension).

In the context of the processing of animal skins and fur, the sheepskin craft is closely related to other crafts. Preparing skins for making coats involves more operations. One of these is the skin tanning that refers to skin depilation and to give the impermeability and flexibility required for body molding. There are two main methods of tanning that are commonly used: one of a classical type, which involves the use of natural ingredients and a modern type involving the use of chemicals. Once the skins have been well stretched, they are treated with the tanning solution obtained by using one of the methods described above. The skinner Emil Puţilă from Sohodol uses to process the skins naturally: “Modern technology is not used, […] it’s all natural, bran and classical methods of tanning that were used. The skin tanning process requires an acid environment. And by lactic fermentation of bran, some acids are produced here… and that’s why… yes, salt and bran do that. And it’s very ok, and very natural. Ah, yes, it’s so good, otherwise they’re toxic”. Regarding the skin treatment period, it varies slightly depending on the temperature of the environment in which this operation is performed: “Approximately two weeks in this solution. And you control it. Depends on the temperature. The temperature speeds up the fermentation process”. (Emil Puţilă from Sohodol) The skin is let to “pickling” until the hair begins to detach easily. ”Pickling” and scraping can be repeated several times in order to obtain a better tanning and a finer quality of the leather. Then there is the drying and stretching of the skins, their smoothing and polishing. After the skins dry slowly in the shade, they are cleaned with special tools, a hook (a long curved blade) and a short blade caught in a wooden sheath. The next step is the dyeing. The mineral substances used for dyeing are iron sulphate (for gray to dark black tones), potassium and caustic soda (for brown, chestnut-brown) or potassium bichromate (for black and white tones).

One of the most famous sheepskiner tailor in the area practicing this craft is Ioan Cocan from Fundata, a locality historically recognized for the intense practice of this occupation. His basic formation is the tailoring he taught from his father, a tailor too. All processing operations of the skins for making coats are carried out in the household. They usually process sheep and lamb skins. The complete process of preparing the materials needed to make sheepskin coats takes between 2 and 3 months. This process includes several steps, as follows: “The process is a bit long. Since the sheep’s skin was taken, and until the coat gets like this, it takes about two months. First, the skins have to be walshed. After that they must be tanned. We wash them in the yard, in the water jet. Like this. Well-washed, well-tanned, a lot of chemicals are needed. We need chemicals, formic acid, lactic acid, salt, potassium micromate, several combinations. Then it is removed from the tanning and dried. After it has dried, there are also many operations, to remove the meat on the skin… There are special knives for that. In order to stay so toweling. Soft and fluffy. That’s the secret. Yes, after it has been cleansed, shaved, it is cromated, it is put into a solution, and then it is put to dry in the wind. The next is dyeing. It is dyed 2-3 times… Special paint for coats. After dyeing follows the tailoring. Measure and tailoring. Sewing and this appear”. (Ioan Cocan, Fundata)

One of the periods of maximum crafts productivity and effervescence before 1989 was the second half of the 1970s and the 1980s, when the fashion of the “Alain Delon” coat type was introduced in Romania. This type of coat was worn for the first time by the French actor Alain Delon in the film “Rocco and his brothers” (1960, directed by Luchino Visconti) and it was made of suede leather, had lapels of lamb fur and was very warm. The orders were numerous and the clients came from different counties/localities of the country (Braşov, Dâmboviţa, Bușteni, Câmpina): “Everyone was making, wherever they could buy the skins and made sheepskin coats. They were also warm. Especially in the winter they were very useful. Well, now with these striped coats…” Most of the necessary materials needed to make the sheepskin coats were provided by the cooperative, the state being the owner of the sheepskins.

Another piece of clothing made by Cocan was the woman vest. The woman vest is a sheepskin coat inwrought with embroidery, a traditional feature of the women’s wearing in the area. Today, the demands for such clothing have dropped significantly. Orders often are for short and simple sheepskin coats, without elements of traditional aesthetics, and the main clients are friends and acquaintances: “Now less, now there are few, when retired, so, less often. For a friend”. Tourists generally do not have an interest in purchasing such a product: “No, not really, I did not have much. Tourists like to look, but they say it is of sheep …” The sheepskiner tailor Ioan Cocan explains this dynamics of demand by accessing the free market after 1989: “After the revolution, “alaindelons” disappeared, fur coats, because they let go… and the man went abroad, took a striped coat, took it…, well, it looked nice, so, but it does not keep warm very much. Yes, it has changed a lot”.

Redefining clothing preferences in the context of modernizing living conditions, of the the dynamics of market demands in general has led to a reconfiguration of the functions and representations of this craft. The main function of this type of cultural production is no longer an utilitarian, practical one but a knowledge-based one, resulting from the predominantly narrative management of craftsmanship fragments – social experiences of work and consumption – perceived rather as identity symbols.

Bibliography:

Georgeta Stoica, Olivia Moraru, Bran Ethnographic Area, Sport-Turism Publishing House, Bucharest, 1981.Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Dictionary of Folk Art, Encyclopedia Publishing House, Bucharest, 1997.