🇹🇩

🇬🇧

Roxana Cuciumeanu


Din repertoriul obiceiurilor de iarnă care iau forma urărilor de belșug, unul dintre cele mai spectaculoase este Capra. Este un obicei care se desfășoară de Anul Nou. Elementul material specific recuzitei acestui obicei este masca de capră. Pentru confecționarea acesteia se folosea la origine un cap de capră lucrat din lemn și acoperit cu piele de capră sălbatică. Botul caprei era făcut de așa manieră încât clămpănea la acționarea acestuia cu o sfoară de către băiatul care juca capra. Ceata era formată din 5 băieți, fiecare având un rol diferit în desfășurarea colindului. În această scurtă scenetă, unul era cel care cânta la un instrument muzical, de obicei fluier, unul era stăpânul caprei, doi erau figuranți și unul juca masca. În timpul colindului avea loc un dialog între membrii cetei, în care se negocia prețul caprei, supusă unor ”probe” care atrag veselia participanților.

Gheorghe Gârțu, localnic din Moieciu de Sus, povestește despre situațiile amuzante generate de tocmeala pentru capră: „Păi tot din moși strămoși se învăța să joci capra, să o vinzi, unii o vindeau, unii o cumpărau, cânta la fluier ca să știe capra să și joace. Dar capra dacă se îmbăta, nu mai juca, noroc bun! Aia e. Era doi inși care avea monologul: „E de vânzare capra asta?”, „De vânzare!”, „Cât ceri pe ea?”, „Atât?”, „Atât!”, „Ce mai știe să facă capra?”, „Stă la muls?”. Dă să mulgă. Tu dădeai cu piciorul. „Păi nu stă că, uite, ceri atât preț, că nu stă” și nu știu ce. „Ce mai știe să facă?” „Să joace”. Ăla cântă din fluier, capra joacă. […] Frumos, era frumos cu capra, dar nu mai…”.

Urarea grupului de colindători se încheia cu cererea darurilor (de obicei, bani). În timpul desfășurării obiceiului se improvizau elemente care făceau să crească buna dispoziție și bucuria colindatului. Același localnic își amintește cu plăcere despre asemenea improvizații: „Făceam la capră, la clapa de jos… […] și dădeam gaură cu burghiul, partea de jos, cum ar veni falca de jos o făceam scăușată așa, știi, și în cap aici unde stătea capul ei și capul tău, cu gura, aveam un furtunaș la care-i dăduserăm gaură în capul de capră și venea să-ți dea de băut la capră. Înțelegi? Și-ți venea ție în gură. Adică capra, capra propriu-zis, tu țineai furtunașul în gură, beai tu. Știi? Că mulți, de exemplu, străini din ăștia: „Hai să dăm de băut la capră!” Dădea de băut la capră. Beai tu, că până la urmă te…., nu dădea la ăia care făcea cântecul, îți dădea de băut la capră, beai tu, lăsai să mai curgă și jos că te îmbătai și te făceai de minune. Știi? Că scoteai furtunul, îl dădeai pe lângă. Era un furtunaș micuț care… dar nu mai…”.

Obiceiul Caprei s-a păstrat, dar nu se mai practică în varianta veche. Pe de o parte, nu mai există ceata în forma descrisă mai sus, pe de altă parte masca de capră nu mai este făcută din materialele tradiționale (lemn, piele de capră sălbatică, coarne de țap). Instrumentele muzicale tradiționale folosite în trecut (mai ales fluierul) au fost înlocuite cu cele moderne (acordeoane, saxofoane).

O altă dinamică importantă vizează proveniența colindătorilor. În ultimii ani, cei care colindă cu Capra nu mai sunt localnici, ci locuitori din alte localități, vecine sau mai îndepărtate, ceea ce indică o alterare a funcționalității sociale a obiceiului la nivel intracomunitar. Elemente ale acestei dinamici a practicării obiceiurilor de iarnă sunt surprinse cu vagi nuanțe nostalgice de Gheorghe Gârțu: „Sunt obiceiuri, dar nu mai sunt cum erau înainte. Sunt, dar…, copiii așa mulți să fie. Uite, de exemplu, să zicem de Crăciun, cu colindatul, cu astea, știi. Păi ne duceam cu colindatul, ne duceam până noaptea târziu. Acu se duce la o casă, două, la neamuri mai mult, la neamuri, du-te la ăla, du-te la ăla, și gata. Dar ne duceam, eram toată noaptea, era numai copii pe drum, cu colindatul, cu capra, cu plugușorul, cu colindatul iară. De Crăciun, cu steaua. Păi cu steaua nu mai e, se ducea cu steaua, cânta cu steaua. Și acuma mai am steaua de când eram copil. Și capra la fel. Am un bot de capră, cu coarne de țap, cu toate minunile. E niște alea mici, de țap, am niște cornițe, niște alea cu panoplie. Și steaua și capra. Păi înainte cu capra eram o groază. […] Înveleam capul chiar cu piele de capră. Piele de capră sălbatică. Acu vopsește o țâră, pune nu știu ce, o nimica toată. De exemplu, acum un an, de revelion, nu am văzut pe nimeni cu capra. De la noi din sat. Mai vin țigani din ăștia de prin Moroeni, din partea astalaltă. Ăștia mai vin, dar nu vin localnici. Vin din altă parte, și cu colindatul, cu acordeoane, cu saxofoane, cu… […] Anul Nou, atunci te duci cu capra. De Anul Nou, când e Revelionul. Atunci te duci cu capra și cu plugușorul te duci sara. Cu plugușorul și cu capra în aceeași sară. Și cu o zi înainte te duci cu colindatul. […] Colindai. Anul Nou vine/Vi-l urăm cu bine/Bine cu sănătate/Cu noroc și spor la toate! Din astea. Noi vă  zicem să trăiți/La mulți ani fericiți! Ăsta-i colindatul. [Ce primeau colindătorii] Da, bani. Numai bani. Dar la noi. În alte părți nu știu, le dădea gogoși, mere, pere, nuci. Nu se dă bani decât cu Bună dimineața lui Crăciun. Deci atunci nu se dă bani. Se dă din astea, dulciuri, eugenii, prăjituri, din astea, nuci. Înainte se dădea nuci, mere, ce avea omul. Acuma se dă din astea, prăjituri, că se întrece lumea: ce ți-a dat la casa aia? Păi mi-a dat așa… Ah, păi ditamai bogătanu’, n-a avut bani să-ți cumpere să-ți dea … Știi?”

Chiar dacă unele elemente din instrumentarul tradițional al practicilor de colindat au dispărut ori s-au diluat substanțial, obiceiurile sunt păstrate cu prospețime în memoria locuitorilor, continuând să facă parte din imaginarul tradițional al zonei.

 


 

Georgeta Stoica, Olivia Moraru, Zona etnografică Bran, Editura Sport-Turism, București, 1981.

 


From the repertoire of winter customs that take the form of bountiful wishes, one of the most spectacular is the Capra (the Goat Dance). It’s a New Year custom. The material element specific to the props of this custom is the goat mask. Originally it was used a goat head made of wood and covered with wild goatskin. The foot of the goat was made in such a way that it was clinging to its action with a string by the boy playing the goat. The group (ceata) was made up of 5 boys, each with a different role in caroling. In this short play, one played a musical instrument, usually a whistle, one was the master of the goat, two were supporting members, and one played the mask. During the carol there was a dialogue between the members of the group, in which the price of the goat was negotiated, subject to various “tests” that raised the joy of the participants.

Gheorghe Gârţu, a local from Moieciu de Sus, tells about the funny situations generated by the haggling over the goat: “Well, from our ancestors we learned how to play the goat, to sell it, some sell it, some buy it, sing a whistle so that the gost know to dance. But if the goat got drunk, it stoped dancing, good luck! That’s it. There were two people who had the monologue: “Is this the goat for sale?”, “For sale!”, “How much do you ask for?”, “That much?”, “That much!”, „What else does it do?”, „Does it stay to be milked?”. He tries to milk it. You were kicking. “Well, it does not stay, you look, you demand so much, it does not stay,” and I do not know what. “What else can it do?” “Dance”. One sang from the whistle, the goat danced. […] Beautiful, it was beautiful with the goat, but no longer… “.

The wishes of the group of carolers ended with the demand for gifts (usually money). During the course of the custom various elements were improvised and increased the cheerfulness and joy of caroling. The same local joyfully remembers such improvisations: “I was doing the goat, the lower flap… […] and I was drilling a hole, at the bottom, the lower jaw, I made it like that, you know, and in the head, here where its head and your head were, with the mouth, we had a little hose where we had a hole in the goat’s head and they came to give the goat to drink. Understand? And it came into your mouth. That is, the goat, the goat itself, you kept the little hose in your mouth, you drank. You know? There were, for example, foreigns of these: “Let’s give the goat a drink!” They gave the goat a drink. You drank, that in the end… they did not give the drink to those who did the song, they would give you the drink, to the goat, you drank, and then you let it flow down because you were getting drunk and doing your best. You know? That you were pulling the hose out, you gave it away. It was a tiny hose that… but no longer… “. The winter custom of the Goat dance has been preserved, but it is no longer practiced in the old version. On the one hand, there is no group in the form described above, on the other hand the goat mask is no longer made of traditional materials (wood, wild goatskin, goat horns). Traditional musical instruments used in the past (especially the whistle) have been replaced by modern musical instruments (accordion, saxophone).

Another important dynamic concerns the origin of the carolers. In recent years, those who practice the Goat dance are no longer locals, but inhabitants from other villages, neighbors or more distant, indicating an alteration of the social functionality of the custom at the community level. Elements of this dynamics of practicing winter customs are outlined with vague nostalgic nuances by Gheorghe Gârţu: “There are customs, but they are not like they were before. They are, but … so many children to be. Look, for example, let’s say for Christmas, with the caroling, with these, you know. Well, we’d go caroling, we’d go up until late at night. Now they go to a house, two, to the relatives more, go to that, go to that, and that’s it. But we were going, we were all night, there were only children on the road, with caroling, the Goat, Plugușorul, and caroling again. For Christmas, with the Star. Well, the went with the Star, they sang with the Star. And now I’ve got the Star since I was a kid. And the goat the same. I have a goat’s foot with horns, with all the miracles. They’re small ones, of goat, I have some little horns, some with panoply. The star and the goat. Well, with the goat before, we were very many. […] I covered the head with goatskin. Wild goat skin. Now they paint a little bit, put I don’t know what, and that is it. For example, one year ago, I did not see anyone with the Goat. From our village. There are gypsies from Moroeni who come, from the other side. These guys come, but there is nobody from the locals. They come from somewhere else, with caroling, with accordions, with saxophones, with… […] For the New Year, then you go with the Goat. New Year’s Eve, when is New Year’s Eve. Then you go with Goat and with Plugușorul you go in the evening. With Plugușorul and Goat in the same evening. And the day before you go with the caroling. […] They carols: New Year comes/We wish you well/Well with health/And good luck with everything! Of these. We say Well you live/Happy New Year! That’s caroling. [What the carolers received] Yes, money. Only money. But here. In other places I do not know, donuts, apples, pears, nuts. No money is given except with Christmas Good Morning. So then there’s no money. It’s all these, sweets, cocoa cream biscuits, cakes, all of these nuts. Previously, there were nuts, apples, what people had. Now, they give these, cakes, there is competition: what gave you at that house? Well, he gave me this… Ah, he is a rich man, he had no money to buy to give you… You know?”

Even though some elements of the traditional caroling practices have disappeared or have been substantially diluted, customs are kept fresh in the memory of the inhabitants, continuing to be part of the traditional imaginary of the area.

 


Georgeta Stoica, Olivia Moraru, Bran Ethnographic Area, Sport-Turism Publishing House, Bucharest, 1981.

Leave a Reply